Singur la cinema? Singur la teatru? Principala CAUZA a depresiei!

Era un banc misto, pe care-l aflasem in facultate: principala cauza a divortului este casatoria. Un banc sec, ce nu poate fi contrazis. Inca rad cand il spun, cand il citesc ori cand il aud. Aplicand o logica asemanatoare, care ar putea fi principala cauza a depresiei?

Daca va zic ca ea trebuie cautata in comportamentul de zi cu zi al omului, ma credeti? Excludem depresia cauzata de motive financiare, care oricum, in mod paradoxal, este prezenta in mai putine situatii decat CEALALTA depresie: cea cauzata de probleme personale, sentimentale.

Se spune ca majoritatea celor singuri sunt depresivi. Depresivul clasic, stereotipic, este cel singur, parasit acum ceva timp de catre persoana iubita, care inca o mai plange si care nu mai e capabil de nimic altceva. Mai sunt, totodata, cei captivi intr-o relatie toxica, cei carora relatia in care sunt le face rau, psihic si, intr-un final, fizic.

Cum se ajunge aici? Pai hai sa vedem (simplificand la maximum):

Esti in scoala. Intai in generala, apoi in liceu, ulterior in facultate. De fiecare data, in fiecare colectivitate, tinzi sa-ti gasesti un grup. O gasca. Cei singuri sunt (potential) depresivi. A fi singur nu este, in sine, o alegere, cel singur a ajuns asa pentru ca, ghiciti ce, a fost respins.

Ce faci in acel grup, oricare ar fi el, din oricate persoane ar fi format? Pai te duci la film, te duci la teatru, te duci la concert. Te duci in excursii, te duci in oras, la restaurante ori baruri. Iesi din casa, get out, cum ar zice americanii. Da, asta faci: daca esti sociabil, nu stai in casa.

Ceilalti, aia singuri, antisocialii, au in principal activitati in casa, indoor: se joaca pe calculator/consola, citesc. Ei pot socializa cand se joaca, dar socializeaza tot cu ciudati de-ai lor.

Vine facultatea, trece facultatea, se spune ca in aceasta perioada iti definitivezi grupul de prieteni. Renunti la foarte multi fosti colegi, ramai cu 1-2 de prin generala, liceu ori facultate. Acum ai colegi noi: colegii de munca. Si aici lucrurile sunt cam la fel: cel care nu munceste, care alege sa fie pe cont propriu, tot cam antisocial este. Tot ciudat. Tot proscris.

Acum ai o relatie stabila. Acum nu mai ai prietenii tai, ai prietenii VOSTRI. Prieteni de familie. Cand te suna cineva pentru o cina, nu mai exista Nu pot, ci Nu putem! Programul tau trebuie corelat cu programul persoanei de langa tine.

Impreuna faceti toate activitatile: iesiti in oras, mergeti la teatru, la film, la concert, mergeti in excursii. Activitatile alea de antisociali, jucatul si cititul, le faceti fie impreuna, fie sunt cu titlu de exceptie. Cunosc cazuri de persoane care se joaca foarte mult impreuna, fie pe consola, fie board-game-uri (aici, imi pare rau, nu am traducere exacta in romaneste). Legat de prima categorie, imi povestise cineva o chestie tare: cica un cuplu s-a dus timp de 5 zile la munte. Doar ei 2, fara altcineva. Aveau o cabana la munte, drept urmare si-au luat la ei bautura, tigari si carti. Asta au facut tot sejurul: au citit, au baut si au fumat. Si au facut sex. In orice ordine. Nu s-au deplasat din cabana decat o singura data, ca se terminasera proviziile.

Altfel, omul perfect la 30 de ani este cel care are o relatie (casatorit de preferat, dar si daca nu, sa fie, totusi, cu cineva), are o casa a lui (cum? inca stai in chirie la varsta asta?), are un grup de prieteni stabili (a se citi cupluri, nu d-astia defecti de inca-s singuri).

Desi fac o gramada de chestii, viata lor sta, de fapt, pe 2 piloni importanti. Fundamentali. Primul este relatia (ideea, in sine, de a fi cu cineva) si al doilea este jobul (in teorie, de a avea o sursa de venit, in practica, jobul e mai mult de atat).

Daca esti obisnuit intr-un fel, stereotipic, atunci cand nu mai ai un pilon, unul dintre picioare, tinzi sa-l refaci. Sa-l ai din nou. Asta devine obiectivul tau principal.

Daca este absolut firesc sa-ti cauti job (ori o sursa de venit), pentru ca fara ea mori, este ceva (aparent) lipsit de sens sa cauti cu ardoare o relatie. Sa nu poti face nimic fara.

Doar ca, din pacate, multi asa functioneaza. Recititi ce am scris mai sus pentru a va da seama de ce.

Ei nu se pot duce nicaieri SINGURI (nici in vacanta, nici macar la film, la teatru sau la concert). Nu vor putea merge nici macar la restaurant, sa manance ceva bun, gustos. Cum, sa mananci SINGUR?!

Sa iasa CU CINEVA la restaurant ar putea, doar ca pana la acea varsta si-au cam triat prietenii, astfel incat sunt prieteni numai cu persoane cuplate. Care persoane cuplate nu vor vrea sa iasa cu unul singur.

Daca bei o bere cu prietenii o savurezi, daca bei o bere singur iti ineci amarul. Inlocuiti berea cu ce vreti voi. Cu vin, cu un cocktail, cu o tarie.

Drept urmare, le raman doar doua variante: fie vor face niste activitati harazite pentru cei singuri (citit + jucat, pe consola ori pe pc), fie vor incerca sa-si gaseasca pe altcineva. Presiunea fiind atat de mare, gasirea fiind atat de urgenta, vor intra, la propriu, in prima relatie disponibila. Sanse mari sa fie relatie toxica, dar, dupa vedeti, mai bine sa fie chinuiti de catre cineva, oricine ar fi acel cineva, decat singuri.

Dac-as vrea cu adevarat sa lupt contra depresiei, as lupta cu principala cauza a depresiei: cu mentalitatea! Cu gandirea incuiata conform careia anumite activitati trebuie facute MUSAI impreuna cu cineva.

Fara s-o cunosc personal, cred ca am schimbat doar cateva vorbe pe chat, simt nevoia s-o dau ca exemplu pe Luminita. Ea a imbinat munca cu distractia, s-a dus SINGURA in Asia si a stat acolo 3 luni. As mai putea da ca exemplu un amic fotograf, care s-a dus, tot in interes de serviciu, tot in aceeasi parte a lumii, timp de mai multe lumi (parca 2, sper sa nu gresesc). Singuri. Mancau singuri, munceau singuri, se plimbau singuri. N-au murit, n-au innebunit, sunt foarte bine, se simt foarte bine.

Am fost si eu deseori, in diverse deplasari. E drept, doar in tara. Inca nu am fost singur in vreo tara straina, dar ma tenteaza sa ma duc. Desi, pe perioade scurte (cateva ore/o zi intreaga), am hoinarit singur prin Toulouse ori prin alte orase frantuzesti acum 2 ani. Si tare bine m-am simtit. Serios.

Acum fara sa fiu rau ori paranoic, habar n-am de ce psihologii nu vorbesc despre principala CAUZA a depresiei. Chiar nu stiu de ce nu-si indeamna pacientii sa faca anumite chestii singuri. De ce nu le explica faptul ca la film te duci pentru film, drept urmare ti-ar prinde bine sa ajungi si pe la un cinema (mai ales daca inainte mergeai des pe acolo). Ti-ar prinde bine si un spectacol de teatru. Si un concert. De ce psihologii umbla doar la efect si nu la cauza? Ca si cum nu am trata raceala, ci strict febra. Ne-am lupta cu ea si ne-am considera victoriosi daca am vedea-o scazuta. Oare psihologii chiar au interesul (ascuns) de a nu trata cauza, caci ar ramane fara obiectul muncii? In absenta unei explicatii oficiale, teoriile de genul mi se par credibile. Serios. De ce?

ps: Legat de principala cauza a depresiei, trebuie sa va zic si ce merit are societatea consumerista, per ansamblu. E clar ca chestiile de cuplu, romantice, au succes comercial. Un meniu ROMANTIC, cu un POPCORN ELEFANT + 2 sucuri medii suna bine pentru un cuplu. Asta-i motivul pentru care a fost denumit astfel. Doar ca are si un efect pervers. Invers. Si va povestesc ceva trait acum vreo 6 ani. Eram eu cu un amic, intr-un mall bucurestean. Eram la film si pofteam amandoi la un popcorn. Vad eu meniul romantic, ii zic sa luam din ala, ca e cel mai avantajos. El, scarbit: NU IAU DIN ALA. CE? SUNT GAY? ALA IMI IAU CAND SUNT CU O GAGICA! Si a refuzat ferm sa luam acel meniu, preferand sa dam niste bani in plus. Discutia nu este, fireste, despre bani. Habar n-am cati bani am dat in plus, cat a revenit fiecaruia. Discutia este, insa, despre cum este setat fiecare. Ganditi-va ca o persoana proaspat despartita se duce in oras, la mall (ca m-a ascultat pe mine) si vede acest meniu. O apuca instant plansul. Si apoi vine sa ma injure pe mine, ca stia el/ea ca e o idee proasta sa mearga singur/a la film.