Din cand in cand, simt nevoia sa fiu … singur cu gandurile mele. Si sunt socat sa constat ca altii refuza sa faca asta.
Eu sunt singur cu gandurile mele atunci cand ies de la un spectacol de teatru ori de la un film profund. Pe drumul pe casa imi pun castile in urechi fara sa ascult nimic. Ma bucur de acel „noise cancelling” si ma cufund in gandurile mele pana acasa. In functie de mijlocul de transport, pot fi intr-un tramvai aglomerat (cand ma intorc din AFI) ori intr-un troleu din care se retrage, troleu aproape gol. Acel ultim caz este preferatul meu.
Insa nu doar atat. Atunci cand am vreo deplasare, vreun festival, prin tara, prefer sa merg cu trenul. N-or fi trenurile noastre cele mai comode ori cele mai rapide, nicidecum, insa mersul cu trenul are farmecul sau. 8-9 ore de mers cu trenul inseamna 8-9 ore de deconectare. Ok, am mai ascultat ceva muzica, am mai jucat ceva joculete din acele micute si inutile pe telefon (am un joculet pe care-l joc atunci cand ascult podcasturi), insa chiar si asa, drumul mi-a prins bine. Stiu ca pare pretioasa exprimarea mea, dar la propriu „m-a resetat” din punct de vedere psihic.
Am mai spus-o cu alta ocazie, o repet acum: eu nu ma vad conducand vreodata masina SI din cauza acestei dorinte a mea de a evada cu mintea. Eu nu ma vad concentrandu-ma la condus la finalul vizionarii unui film obositor si greu.
Apropo, ideea acestui articol mi-a venit … in tren. Imi golisem mintea, nu ma gandeam nici la ce voi vizita in Targu Mures, unde ma aflu acum, nici la ce voi rata in Bucuresti (de fiecare data cand plec sunt evenimente faine in Bucuresti pe care le ratez; organizatorii parca vor sa-mi faca-n ciuda). Mi-a venit pur si simplu ideea ca in aceste ore (multe sau putine, habar n-am) voi fi … singur cu gandurile mele.
Iar cand am ajuns in camera, desi am o gramada de articole restante, de teatru si de film, am simtit un imbold puternic pentru a scrie ACEST articol. Ceva din mine imi spunea ca ACEST articol este mai important.
Si acum vine ceva si mai important: in timp ce scriam acest articol, adica imediat dupa ce m-am apucat de el, mi-am amintit de o chestie auzita in scoala (in liceu mai precis). Cica taranii ii „acuzau” pe oraseni ca acestia din urma nu mai vor sa stea „singuri cu gandurile lor„. Pentru tarani (termen pe care nu-l folosesc nicicum peiorativ), orasul este prea zgomotos, obositor, insa in sens invers, pentru oraseni, linistea de la sate este una … asurzitoare.
Nu-mi place mie la tara, eu sunt orasean get-beget, nascut si crescut printre betoane, dar nevoia asta constanta de a sta singur cu gandurile mele cred ca vine de la sangele meu taranesc. Pe care nu-l reneg, ma mandresc cu el. De fapt, cu totii avem asa ceva, chiar daca in cazul unora trebuie sa mearga ceva mai mult in timp.
Un ultim lucru pe care simt nevoia sa-l impartasesc cu voi (desi habar n-am cati oameni vor citi acest articol): atunci cand sunt plecat am o inspiratie nebuna la scris. Ies cuvintele din mine in suvoi.
Din acest motiv, cred ca ar trebui sa merg candva anul acesta (tot zic de ceva ani) intr-o saptamana de scris. Sa ma duc singur intr-un loc unde sa nu am prea multe de vizitat, sa nu am evenimente de frecventat, sa fiu doar eu si inspiratia mea la scris. Or fi multe astfel de locuri, dar dintre locurile (localitatile) vizitate de mine, cel mai mult imi fac cu ochiul Sinaia si Sighisoara. Cele 2 au un vibe aparte (desi Sighisoara m-a cam pus pe ganduri ultima oara, iar dupa ultimul Dracula al lui Radu Jude s-ar putea ca acel oras sa-mi starneasca ganduri contradictorii). Evident ca sunt multe localitati, statiuni, unde as putea merge, as putea merge chiar si undeva unde n-am mai fost (desi entuziasmul de a merge undeva unde nu am mai fost ar putea sa-mi afecteze inspiratia la scris), insa parca intr-una dintre cele ar trebui sa merg. Asa cred, asa simt. Instinctul asta-mi spune.
Eu v-am zis cum este sa fiu singur cu gandurile mele si cand anume „practic acest sport”. La voi cum e? Cat de des simtiti nevoia unei astfel de evadari? Si, mai ales, DE CE?