Se zice MERSI BA TARANE!

Se facea ca eram in liceu. Clasa a XI-a. Nu stiu de ce, dar eu tin minte in multe situatii detalii de genul in dauna varstei efective. Eu tin minte clasa ori anul de facultate, ulterior putand calcula varsta ori anul in care se petrece actiunea. Asa sunt eu setat.

Acu’, cand era anume in clasa a XI-a, prin septembrie, prin decembrie ori prin aprilie, asta nu mai stiu. Dar stiu sigur clasa pentru ca era vorba de ora de economie. Care era lunea, ultima ora. Dupa plecam acasa. Era pe la pranz, caci invatam dimineata, la ora aia, fix la pranz,  trezit la ora 6 jumate, e clar ca nu prea mai avea nimeni chef de scoala.

Profa era o tipa tanara, dar plinuta. I-am tinut minte si numele, dar nu i-l dau. Nu are relevanta in poveste. E important, insa, de stiut, ca era mai plinuta: se misca mai greu, pleca din clasa mai greu. Adica ne dadea drumul, isi lua la revedere de la noi, insa pana iesea din clasa mai dura ceva.

In clasa catedra era lipita de prima banca de pe randul de la geam. In acea banca statea un coleg. Ii tin minte numele si lui, dar la fel, nu are rost sa-l dau. Este irelevant. In acea zi, el statea singur in acea banca, eu stateam, langa alt coleg, in banca a doua. In spatele lui.

In acea zi, cea pe care v-o povestesc acum, eu venisem la scoala fara niciun instrument de scris. Nu, nu era ceva uluitor, mergeam deseori fie fara anumite carti, fie fara anumite caiete, fie fara pixuri. La un moment dat, dupa ce ma operasem de apendicita (tot prin clasa a XI-a, dar spre sfarsit), am mers vreo luna de zile fara ghiozdan. Oficial, nu aveam voie sa car. Neoficial, era mai bine asa: fara ghiozdan insemna fara teme pentru acasa. Caci, nu-i asa, tema era facuta, dar n-aveam cum s-o arat…

Sa revenim. Eram, deci, fara pix, asa ca cer un pix colegului din fata. El se intoarce si imi da pixul. I l-am cerut in timpul orei, caci la prima ora nu ajungeam niciodata la timp. Pixul l-am pastrat pana la finalul orelor, caci la toate trebuia sa scriu ori macar sa ma prefac. Ma rog, detalii …

La final de tot, se suna (oh, ce dor mi-e de clopotel!), profa isi ia la revedere de la noi si toti elevii incep sa-si stranga. Unii mai grabiti, altii mai putin grabiti. Eu, ca de obicei, grabit cand e sa plec si deloc grabit cand e sa ma duc la scoala (obicei pastrat ulterior, si la facultate). Ma rog. Dupa ce-mi arunc caietul in ghiozdan, imi dau seama ca acel pix nu-mi apartine. Caci asa si era, nu d-altceva. Il bat usor cu pixul pe spate pe colegul din fata, el se intoarce, asa ca-i pun pixul in mana. Fara sa zic nimic. El baga pixul in ghiozdan si apoi se intoarce brusc:

– Se zice MERSI BA TARANE!

Eu bag la cap rugamintea colegului si, cu un calm englezesc (ma rog, vorba vine!), ii spun:

– Mersi ba tarane!

Tipul din fata se face rosu la fata si incepe sa injure. Nu stiu exact ce a zis sau, ma rog, ce incepuse sa spuna, dar stiu ca fix dupa ce a pronuntat cuvantul PULA (cuvantul magic), a constatat ca la catedra inca se afla profa. Enervat si mai mult de situatie, da din mana a lehamite, apoi isi ia ghiozdanul si pleaca. Profa, fara sa spuna nimic, se uita la mine zambind. Dupa cateva secunde, se ridica si ea agale si pleaca. Eu eram inca in stare de soc, nu apucasem sa intru in starea in care sa rad isteric. Am intrat in acea stare, dar la minute bune.

Acum, la modul serios: voi cum ati reactiona daca ati asista la o astfel de faza? Este indreptatit un om sa se supere dupa ce i se spune Mersi ba tarane? Caci el asta a facut: nu mi-a mai vorbit cateva zile bune. Cam toata saptamana aceea. Nu e ca si cum l-as fi facut taran, desi nu e neaparat ceva rusinos. Dimpotriva as zice. Salutari TARANESTI tuturor!