Scriu chestii din ce in ce mai lungi. SEO!

Se facea ca in scoala, generala si liceu, nu eram bun, dar deloc bun, la ceea ce numeam noi pe atunci compunere (ulterior literatura). Trebuia sa fac, literar vorbind, din tantar armasar. Sau din rahat bici. Vorbind fara metafore, uram sa comentez o propozitie, o fraza ori chiar un mini-fragment in 2 pagini. Era ceva ce consideram eu ca nu voi putea face niciodata (la modul calitativ).

Chestia asta, intr-o oarecare masura, mi se cerea si la engleza. Acolo si mai grav: nu doar ca trebuia sa fac din rahat bici, dar trebuia sa fac asta si-n engleza. Nu era rahat, era shit. The shit. #DacaMaIntelegeti

In sens invers, insa, eram bun, eram capabil sa rezum pagini intregi in 2 propozitii. Unii, profesori chiar, spuneau ca as avea talent la asa ceva, ca sunt concis. Ca mi se potriveste profilul real, gandirea fiindu-mi setata astfel.

La facultate, prima dintre ele, caci nu m-am multumit cu una singura, dupa cum stiti, am trecut de la literatura la ceva mai aplicat. Comentarea unei propozitii in 2 pagini se facea cumva riguros, daca era o definitie trebuia sa explic fiecare termen din ea, daca era o alta propozitie trebuia sa ma refer la termeni sociologici. Ma rog, rar aveam de facut asa ceva, dar si cand aveam, era simplu. Sau imi parea mie astfel.

Primul soc, ma rog, sa-i zicem surpriza, a fost la licenta. Eu, care aveam oroare de scris, care atunci cand aflasem ca licenta mea trebuie sa aiba minimum 70 de pagini (si maximum 85) zisesem ca nu voi putea scrie atata, ajunsesem sa am o prima forma a licentei de peste 100 de pagini. Ma rog, nu mult peste, 102 parca, dar tot mi se parea exagerat. Adica trebuia sa tai niste pagini. Oricum, constatasem ca in loc sa scriu totul telegrafic, in loc sa fac economie de cuvinte, facusem, de fapt, abuz. Inflatie de cuvinte, de termeni. Pagini intregi de lucruri inutile pe care le pusesem pentru a umple un gol care, de fapt, nu exista.

Ca sa va zic cum am scris-o, calculasem eu la un moment dat cate zile mai am pana la predare, cate pagini trebuie scrise (pusesem maximum) si, conform matematicii, trebuia sa scriu 2 pagini pe zi pentru a o termina in timp util. La un moment dat incalcasem matematica, fie scriind 10 pagini intr-o zi, fie scriind 1. In medie, respectam matematica. Vedeti imediat de ce am pomenit de calcul.

Intrarea in blogosfera, din 2008, a venit ca o consecinta. Nu-mi imaginam atunci ca voi face asta toata viata, ca voi trai din asta, dar sincer sa fiu, mi-a placut din prima. Scrisul nu mai era o corvoada, ci dimpotriva: incepusem sa simt placerea de a scrie. Simteam nevoia sa scriu, chiar daca blogul era o descarcare sufleteasca (asa era atunci, cumva asa e si acum). Regulile erau proprii, nu trebuia sa respect regulile nimanui, profesor sau ce-o fi el.

Tot in 2008, m-am inscris la o a doua facultate, la drept. Am terminat-o dupa 4 ani si jumatate, desi ea, pe hartie, dureaza doar 4. Un examen problematic mi-a amanat licenta jumatate de an. Dar nu despre asta este vorba aici, ci despre ideea in sine. V-am zis perioada de timp pentru a va da seama de parcursul meu, de transformarea mea. Asadar, in 4 ani si jumatate stilul meu de scriere s-a schimbat fundamental. Si asta din cauza (ori datorita) bloggingului.

Intai si intai, pentru ca la drept, in afara de examene, nu fusesem pus sa fac referate (de fapt, cred ca am avut 3 in 4 ani, oricum la obiecte neimportante, „optionale”). In 2010 mi-am dat dizertatia, aceea fiind ULTIMA chestie stiintifica, neblogosferica scrisa. Dupa, adica 2 ani jumate, am scris exclusiv chestii blogosferice.

Si vine momentul glorios al celei de-a doua licente. Care licenta, va dau cuvantul meu, era de-a dreptul hilara. Ma rog, prima versiune.

O scrisesem in timp record, dupa ce studiasem cam tot ce trebuia studiat (era drept constitutional, Institutia Presedintelui Romaniei, era ceva destul de concis) bagasem pur si simplu carbuni. Am scris-o in cateva zile.

Acum, spre deosebire de prima licenta si de dizertatie, aveam exercitiul scrierii. Puteam sa scriu nu 2 pagini pe zi, ci 20. Si, paradoxal, pe langa paginile alea, scriam si articole pe blog. Deja vorbeam de bloguri, ca aveam 2.

Doar ca STILUL in care le scriam era … blogosferic. Dar ceva crunt. As zice absurd.

Dupa ce am scris primele 30 si ceva de pagini, adica in 2 zile si ceva, am zis sa ma opresc. A doua zi, de dimineata, m-am apucat sa citesc ce am scris. Am inceput sa rad isteric: la un moment dat terminam paragraful cu un zambilici. Habar n-am de ce-l pusesem, ca nu era ceva de ras, era pur si simplu o atributie constitutionala a Presedintelui. Dar ala era stilul meu de scriere (oricum, nu neaparat din cauza aia, acum am renuntat aproape definitiv la zambilici in articolele de pe blog).

Am luat-o la corectat, am taiat paragrafe intregi care sunau naspa, am reformulat mare parte din ea si am facut-o sa sune cat putea ea de juridic. Limbajul meu juridic exista, stiam termenii, da-i explicam de parca o faceam pe blog. Iar titlurile si subtitlurile, mama lor de titluri, erau in stil SEO.

Caci si titlul actual tot SEO este. Daca era sa pun un titlu normal, ne-SEO, as fi zis clar Cum am ajuns sa bat apa-n piua in sute de cuvinte. Doar ca in acest titlu nu am niciun cuvant cheie, asa ca de ce l-as pune?

Iar legat de numarul de cuvinte, caci despre asta este vorba, am inceput sa am problema inversa: sa spun o idee scurta in sute de cuvinte. Si fix ce scrie-n titlu: SEO. Eu mi-am propus sa am articole optimizate, pe asta mizez, pentru el, pentru Google, scriu. Si, cumva, acum nu mai pot scrie altfel.

Am ajuns sa scriu postari lungi si pe facebook. Singura chestie care mi le scurteaza este faza cu postarile colorate: daca postarea e prea lunga, nu mai poate fi colorata. Ea ma mai face sa mai reduc lungimea anumitor postari. Nu a tuturor, doar a catorva. Daca ar introduce si wordpress o chestie de genul, pe bune ca m-ar sili sa imi reduc dimensiunile postarilor. Sau poate dac-as incepe sa folosesc twitter …

Apropo, era sa uit: SEO = Search Emil Optimization. Stiu ca e-n romgleza, dar asta e, numele meu invinge si acest obstacol. Salutari OPTIMIZATE tuturor!