In aceasta perioada articolele sunt mai rare ca oricand. Cum s-ar spune: in perioada asta o ard mai mult offline decat online (cu oameni nu cu bloggeri).
O sa va vorbesc acum despre inceputul trainingului si 2 chestii care m-au intristat nitel. Nu e vina nimanui, stati linistiti.
1. Prima chestie care m-a intristat a fost faptul ca o colega a lesinat. E o fata buna, am cunoscut-o ulterior. Iar faza si mai naspa a fost venirea salvarii (ma deprima salvarile, ma deprima doctorii, ma deprima ideea de spital). Ea oricum s-a simtit rau si zilele urmatoare (si o raceala pe langa problema ei de luni). Iar inceputul nu era deloc bun.
2. Acum scriu despre a II-a chestie care m-a deprimat: ca si participant a fost si o persoana nevazatoare. Sa nu intelegeti ca am ceva cu ea. Dimpotriva: o apreciez enorm pentru efortul pe care l-a facut. Si pe care-l face. Ea ar trebui sa ne arate cat fericiti suntem noi ceilalti. O apreciez enorm atat pe ea, cat si pe cea care o insoteste. Si care nu considera un efort prea mare s-o tina de mana si s-o ajute tot timpul.
Da, in mod paradoxal (sau nu) 2 persoane pe care le apreciez si despre care am o parere foarte buna m-au deprimat nitel in prima zi, dar mi-au dat de gandit ulterior.
Nu, trainingul n-a iesit deloc rau. Dar primele auspicii erau nasoale pentru psihicul meu.
Sper ca macar Irina sa citeasca acest articol (este vorbitoare de limba romana). O salut si prin intermediul blogului si sper sa pastram legatura 🙂 Si imi pare rau pentru ca am uitat sa-i cumpar ce-i promisesem. Ma revansez cu prima ocazie.
Salutari BLOGOSFERICE tuturor si sper ca la petrecerea de maine sa ne distram cat mai bine 🙂
ps: Duminica ma intorc in capitala si revin la frecventa cu care v-am obisnuit. Serios 🙂