Rapsodie-n roz

Rapsodie-n roz

 

Imi este greu sa scriu despre acest spectacol. Tocmai discutam cu cineva acum vreo luna pe tema spectacolelor de teatru. Mi se reprosa faptul ca sunt prea dur cu filmele si prea putin dur cu spectacolele de teatru. Nu am scris niciodata ceva dur despre un spectacol de teatru. E drept, vreo 2 dintre ele au fost ignorate, in sensul ca n-am scris nimic.

Eram indemnat sa fiu mai obiectiv cu spectacolele. In fond, datoria mea, de blogger, este sa recomand cititorilor la ce spectacole sa mearga. Daca toate-s misto, ei de ce m-ar mai citi?

Asupra acestui subiect voi reveni. Sa trecem acum la spectacolul Rapsodie-n Roz, vazut la Teatrul Nottara. Spectacol care, obiectiv vorbind, este un spectacol decent. Nu bun, nu extraordinar, ci decent.

Povestea este una trista: Oscar, un baietel de 10 ani bolnav de leucemie, isi petrece ultimele zile din viataintr-un salon de spital. Acolo se intelege cel mai bine cu Tanti Roz, asistenta care il ingrijeste. Celelalte asistente si infirmiere sunt rele si urla la el, iar doctorul Dusseldorf pare tot timpul suparat cand il vede. „Dar ce vina am eu ca transplantul nu a reusit? Eu am fost cuminte, nici macar nu m-am vaitat de durere…”

Daca este vazut de catre spectatori care nu au citit cartea, devine chiar un spectacol bun. Ei se lasa impresionati de jocul celor 2 actori, traiesc alaturi de ei si pana la final varsa cel putin o lacrima. Fondul sonor si decorurile intregesc atmosfera.

Problema mea este, insa, urmatoarea: nu doar ca am citit cartea, dar am si vazut cealalta adaptare a ei, Oscar si Tanti Roz, de la Teatrul Bulandra (regizat de Chris Simion). Inevitabil, voi analiza Rapsodie-n Roz in comparatie atat cu cealalta adaptare, cat si cu cartea. Si observ urmatoarele:

1. Oscar, in prima adaptare, este jucat de Marius Manole. Marius Manole CHIAR A REUSIT sa intre in personaj. Pe el ni-l putem imagina COPIL. Ok, poate nu este copilul din carte, dar este un copil. Bine, unii sustin ca nici alegerea lui nu este chiar cea mai buna, dar oricum imi pare o alegere oarecum mai fireasca. Cititi AICI o astfel de opinie.

2. Tanti Roz, in prima adaptare, este jucata de Oana Pellea. Joaca GENIAL! Chiar face un rol memorabil. In Rapsodie-n Roz rolul lui Tanti Roz este jucat de o tanara, Angela Macelaru-Sofron. Desi ea joaca bine, e clar ca nu se compara cu Oana Pellea. Din niciun punct de vedere. Cine a vazut ambele spectacole stie mai bine la ce ma refer.

Poza este din spectacolul de la Bulandra, Oscar si Tanti Roz

3. Ce mi se pare mie de-a dreptul ciudat este diferenta de varsta: in timp ce Oscar este jucat de Alexandru Repan, de 74 de ani, Tanti Roz este jucata de o actrita cu peste 30 de ani mai tanara. E drept, putem gasi diverse interpretari: Oscar este nemuritor; Oscar gandeste ca un adult, isi pune intrebari existentiale; in ochii lui Oscar Tanti Roz este un inger; Tanti Roz poate avea orice varsta. Cu toate astea, pentru cei care au citit cartea alegerea pare cel putin ciudata. Ti-l inchipui in fel si chip pe Oscar, dar niciodata nu l-ai vazut BATRAN. Matur poate, batran niciodata.

Comparati aceasta poza cu precedentele.

4. Iar rezultatul final este oarecum asteptat: spectacolul de la Bulandra este VIU, este deseori amuzant, Oscar fiind, intr-adevar, UN COPIL. Umorul mai atenueaza tristetea povestii, in multe momente lacrimile amestecandu-se cu zambetele. Cel de la Nottara, Rapsodie-n Roz, imi parea de multe ori un spectacol-lectura. Parea ca 2 actori citesc replicile celor 2 personaje, lasandu-ne pe noi sa ne imaginam cum arata personajele, cine sunt ele si de ce fac acele actiuni.
Ca sa va dau un exemplu elocvent: intr-una dintre ultimele sale zile, ajungand deja in scaun cu rotile, Oscar ii scrie iarasi lui Dumnezeu. Problema este ca noi il vedem pe actorul Alexandru Repan IN PICIOARE, spunand continutul scrisorii. Poate-s eu prea pretentios ori sunt o persoana PREA vizuala, insa ma asteptam sa-l VAD pe Oscar intr-un scaun cu rotile. Mi s-ar fi parut mult mai CREDIBIL.

5. Sa nu intelegeti ca spectacolul de la Nottara nu ar avea si el avantajele sale. Acestea sunt in numar de 3:
– Urmeaza mult mai fidel litera cartii. Unii ar zice ca PREA fidel. Singurul lucru taiat este finalul, discursul de final al lui Tanti Roz (nu vreau sa fac spoiler, cine a citit cartea stie la ce ma refer). Daca recititi punctul anterior veti vedea ca acest avantaj se poate transforma foarte usor in dezavantaj.
– Are o muzica extrem de frumoasa. Fundalul sonor este, intr-adevar, unul deosebit.
– Decorurile si, mai ales, proiectiile video, acele desene care transpun imaginatia micutului Oscar, intregesc atmosfera spectacolului.

6. In Rapsodie-n Roz celelalte personaje nu apar. Ni le imaginam prin intermediul spuselor lui Oscar si al scrisorilor sale catre Dumnezeu. In spectacolul Oscar si Tanti Roz Antoaneta Cojocaru joaca exceptional rolul lui Peggie Blue. Poate ar fi intregit, cumva, atmosfera si asa trista.

7. In limbaj cinematografic Rapsodie-n Roz s-ar chema REMAKE. Nu-s deloc fan al lor. Prima (si cea mai importanta) intrebare care se pune este data de UTILITATEA aparitiei acestui spectacol. Mai ales ca celalalt spectacol, de la Bulandra, INCA se mai joaca. De ce a mai simtit cineva nevoia unei re-adaptari a acestei carti? Daca ea ar fi avut loc la 5 ani dupa ce Oscar si Tanti Roz, varianta lui Chris Simion, nu s-ar mai fi jucat, punerea in scena ar fi fost mult mai logica.

Nu zic ca e un spectacol rau, spun doar ca cealalta adaptare a cartii Oscar si Tanti Roz este mult mai buna. Legat de acest lucru, citez spusele lui Dan Radulescu, intr-un interviu acordat blogului meu:

„[despre regizorul Chris Simion] Foarte comod: ea isi rezolva jumatate din munca regizorala alegand cu atentie o distributie potrivita, si atunci munca este destul de usoara, in sensul ca e foarte deschisa la ce i se propune.”

Cat se poate de adevarat.

Rapsodie-n roz se joaca la Teatrul Nottara din capitala. Eu l-am vazut in cadrul Festivalului Festin pe Bulevard (programul complet poate fi consultat aici). Este un spectacol decent, extrem de trist, cu o muzica extrem de bine aleasa. Are cateva mici minusuri evidente, insa rezultatul este acceptabil. Inca ma intreb cum l-as fi perceput daca l-as fi vazut inaintea celui din Bulandra si, eventual, inainte sa citesc cartea. Din punctul meu de vedere, insa, spectacolul Rapsodie-n Roz este un remake aparut intr-un moment total nepotrivit. Despre spectacol mai gasiti articole in urmatoarele locuri: Ziarul Metropolis, Yorick si RalukaFaTeAuzit.Salutari TEATRALE tuturor!