Un oltean la Paris. Poveste aproape reala.

Inainte sa incep cu inceputul clasic al unei povesti, va anunt din start: nu am innebunit de tot, ci ma pune SUper-Blog 2012 sa scriu iarasi povesti. Nu e prima oara, asa ca s-ar putea sa-mi placa atat de mult incat candva sa-mi deschid blog de proza. Mai e pana atunci. Acum va las sa va bucurati de poveste.

A fost odata ca niciodata un oltean. Nu avea nume. Sau avea nume, dar naratorul nu doreste sa i-l destainuie. Acest oltean, satul de Oltenia sa natala si de Bucurestiul in care locuia de ceva timp, sa hotaraste sa plece. Cum el era de felul sau destul de neincrezator (nu, nu fricos; frica nu e pentru olteni), se hotaraste sa plece intai ca turist. Sa vada si el cum e in alta parte. Dupa indelungi consultari ale ofertelor turistice (nu era atat de bogat pe cat parea si pe cat se lauda), i se pusa pata pe Paris. Parea cel mai tentant oras din toate punctele de vedere.

Cand sa plece, isi amintii de frumosul inel (ghiul, ce dracu’ o fi, oricum pentru el era tot aia) primit nu cu mult timp in urma. I se spusese ca are puteri magice, insa aceste puteri nu sunt active decat in anumite zone. Bine, nu la magia inelului se gandea olteanul nostru. El se gandea la cat de bine ii sta acel inel pe degetul lui finut.

Il pusa olteanul pe deget si pleca. Se urca oltenasul in avion (prima oara cand zbura, mai-mai ca-i venea sa deschida usa sa vada rotile ori cum dracu’ merge dracia aia), isi baga mp3 playerul in urechi si astepta sa aterizeze. Da, oltenasul nostru avea mp3 player cu casti abia cumparate. Nu, nici Oltenia asta atat de inapoiata cum crede lumea. Si e asa si-n realitate, nu doar in povesti.

Ajunge olteanul in Paris. Pe aeroport o aglomeratie de nedescris. Nu era obisnuit olteanul cu asa ceva. Nimereste el intr-un final iesirea si se arunca in primul taxi. Primul soc: soferul era negru. In gand, olteanu’-si zise: bah, si la astia taximetristii is tot tigani. Da-s mai negri ca ai nostrii.

Ii arata adresa exacta, numele hotelului tot si gata. Isi zise ca nu trebuie sa schimbe nicio vorba cu el, ca oricum nu stie frantuza.

Statea olteanul nostru in taxi, de data asta fara MP3, cand deodata avu o revelatie. Se uita din intamplare pe volan si vazul ca pe unul din degetele soferului era un frumos inel. Socant era ca acel inel parea identic cu inelul pe care-l avea el pe deget. Ii fu rusine sa intrebe initial, insa ca din intamplare, isi scoase inelul de pe deget si se juca cu el. Taximetristul ramase perplex. Il intreba pe oltean, initial in franceza, de unde are inelul. Olteanul cu ale lui. Habar n-avea frantuza. Soferul nostru stia si engleza. Si-l intreba in engleza de unde are inelul. Olteanul mai stia engleza, in fond in liceu era printre cei mai buni la asa ceva. Cica il are primit de la un amic bun. Se temea sa spuna povestea reala, aia cu puterile nebanuite ale inelului. Asa ca spuse doar de la cine-l are. Soferul ii spune ca acela este un inel special si ca este “grav” ca a ajuns prin alte tari. “Grav”…? Olteanul se prinse ca e ceva legat de acele puteri, dar prefera sa taca. Soferul continua: mai sunt doar 5 inele de felul asta in toata lumea. Sapte au fost initial, unul e la mine, unul se pare ca e la dumneata, restul habar n-am pe unde sunt. Nu stiu daca stii, dar au puteri speciale. Alea sunt active doar la anumiti oameni si doar in anumite locuri. Daca stii sa le folosesti, poti ajunge om mare. Dar se poate dovedi periculos. Si-l indemna pe oltean sa nu mai poarte LA VEDERE acel inel. Olteanu’ intreba: CATI MAI STIU POVESTEA INELELOR ASTEA? La care soferul, calm: PUTINI, DAR IN GENERAL, PE CAI NEBANUITE, SOARTA II FACE PE POSESORI SA SE INTALNEASCA INTAMPLATOR. ASA CUM NE-AM INTALNIT NOI 2 ASTAZI.

Ajunge olteanul la hotel, isi ia la revedere de la taximetrist (care-i strecoara o carte de vizita in buzunar) si se duce repede in camera. Nu era decis daca sa doarma sau nu. Obosit parca era, dar parca n-a venit in Paris sa doarma. Si cu inelul ce sa faca? Sa-l tina la el, pe deget? Il vede toata lumea. Atunci in buzunar? Pai nu, ca aluneca. In camera sa-l lase e periculos. Dar parca nu l-ar lasa nici la receptie. Cine stie, poate si receptionera o fi vreo posesoare de inel fermecat.

Iese olteanu’ din hotel, cu inelul pe deget. Ce-o fi o fi. Saluta oamenii de la receptie (care acum ii pareau ciudati) si pleaca sa se plimbe. Pentru ca era spre seara, decisa sa mearga sa se plimbe pe Sena. Oricum alte chestii erau inchise. Observa insa un lucru straniu: cu cat se apropia mai mult de apa, cu atat inelul ala clipocea mai mult. Isi dadu seama ca e ceva cu el, cu activarea unor puteri, dar nu-si dadea seama daca e de bine sau de rau. Lua bilet, se urca pe vaporas. Ala clipocea si mai si. Si parea ca incepe sa-l stranga. Lumea din jur se uita mirata, dar nu zicea nimeni nimic. Olteanul nostru se asezase in spate, asta fiind invatat din tara lui natala, cand in autobuz e bine sa fii cu spatele la zid, sa nu vina cineva prin spatele tau sa te buzunareasca. Sau la figurat vorbind: daca in spatele tau e un zid, esti sigur ca nu te vorbeste nimeni pe la spate.

Porneste vaporasul nostru. Sena parea mai involburata ca oricand. Nu se stie de ce. La un moment dat aude cum toata lumea tipa. Nu intelegea ce ziceau, dar nu pareau deloc linistiti. Olteanul nostru statea insa linistit la locul lui. Parea cel mai calm. La un moment dat, nu se stie de ce, decisa sa mearga mai in fata. Zisa ca in spate nu vede nimic. Cum trecu fix in primul rand de scaune, vazu cum vaporasul se rupse efectiv in doua. Jumatatea din spate se scufunda (cu tot cu pasageri), iar cea din fata ramase intacta. In ea erau fix 3 pasageri: olteanul nostru, un negru si un japonez. Pareau cu totii atat de calmi. Cand se uitara mai atenti unii la altii, constatara ca aveau ceva-n comun: toti aveau un inel “asemanator” pe deget. Se uitau unii la altii, nu intelegeau nimic. Olteanul nostru se decisa sa puna totusi piciorul in prag. Intr-o engleza aproximativa, dar inteligibila, ii intreba pe cei doi care e faza cu acel inel. Negrul si japonezul pareau enervati si ingrijorati. Se decid ei sa mearga intr-un loc mai retras, sa discute despre asta. Ajung ei intr-un local cu separeuri si incep atat japonezul, cat si africanul, sa povesteasca.

Cica erau 7 inele initial, provenite de la o veche familie de Samurai. Nu se stie cum unul din ei pierde un inel, care ajunge pe mana unor sclavi de prin Africa. Nu acum, ci demult de tot. Samurai-ul acela se sinucide, e clar de ce. Ulterior, la urmasii japonezilor raman doar 4 dintre inele. Trei din ele disparusera pur si simplu. Insa se spune ca aceste inele nu trebuie (si nu pot) fi recuperate cu forta. Ca un om care are inelul acesta pe deget nu poate sa fie omorat/jefuit. Nimic. Doar ca daca acest inel a ajuns pe mana cui nu trebuie, s-ar putea sa faca victime. Nu intelegea olteanul nostru foarte multe, dar dadea din cap afirmativ.

De asemenea, cica africanii fusesera acuzati ca au copiat inelul. Si ca s-ar gasi prin toata lumea sute de astfel de inele. Si din cauza acestor copii, nu s-ar mai sti exact cine sunt purtatorii adevaratelor inele. Se pare ca cei de fata aveau originalele. Isi amintii olteanul nostru de unde avea inelul: de la verisorul lui, care fusese tot in Franta si care il luase de la un negru. Avea 3 identice, iar el l-a luat pe cel mai stralucitor dintre ele.

Se despartira cei 3, cu promisiunea ca se vor revedea. Japonezul era convins ca asa se va intampla, fie ca-si vor dori asta sau nu.

Cand auzii cate grozavii face inelul asta, olteanul se decisa sa nu-l mai scoata de la deget. Alte intamplari speciale n-au mai fost pana la plecare.

Ziua plecarii. Olteanul isi lua bagajul, astepta in fata hotelului un taxi. Acesta ajunse. Surpriza: soferul era acelasi care-l si dusese la hotel. Acelasi om special, cu inelul aferent. Ii spuse olteanul de intamplarea sa, soferul radea. Cica negrul cu care se intalnise era frati-su. Uau, asta da coincidenta. Ii spuse povestea familiei, cum ca s-au eliberat din sclaviei datorita acelui inel. Si ca apoi au facut orice sa mai faca rost de unul. Ca nu ei, ci altii le-au copiat. Ei au cumparat vreo 30 de copii pana sa dea de inca un original. Deci 2 sunt la cei 2, unul la oltean, unul la japonez. Si celelalte 3?

Ajunge olteanul la aeroport, acolo este socat: il vede pe japonez (desi toti arata la fel, el in recunoscu dupa o cicatrice pe frunte) alaturi de alti 3 japonezi langa el. Coboara, il saluta si afla ca ceilalti 3 erau rude cu cel intalnit pe Sena. Logic, ca-n poveste, toti 4 aveau inelele fermecate. Acum era clar unde erau toate. Ii zise olteanul de acel sofer de taxi, japonezul radea: da, il stim. Nu mica i-a fost mirarea olteanului cand vazu ca soferul isi lasa masina acolo si se imbarca si el in avion. Ca si fratele acestuia. Toti 7 posesorii … in acelasi avion! Prea ciudat…

Nu se stie ce s-a intamplat, poate naratorul nu stie nici el. ori poate nu vrea sa ne spuna. Cert este ca deodata olteanul se trezi, in spital, cu piciorul in ghips. Intreba ce s-a intamplat, cica a avut mare noroc. Cum dracu’ sa aiba noroc daca are picioru-n ghips? Cica avionul cu care a venit s-a prabusit aproape de aterizare. S-a prabusit de la o distanta mai mica, insa tot prabusire este. Au supravietuit doar 7 pasageri. Iar el era printre cei 7. Se uita speriat pe deget, nici urma de inel. Fusese jefuit? Ii cazuse inelul pe undeva? I-l furasera doctorii ori asistentele in spital? Sau totul fusese un vis?

Greu de spus. Cert este ca olteanul nostru se intoarce in Oltenia lui natala cu o mare dilema: sa povesteasca sau nu ce i s-a intamplat? Desi nici el nu mai era atat de sigur ca i s-au intamplat astea. Iar aparatul lui de fotografiat, alta data plin de dovezi, era acum inutil. Trei sferturi din poze erau complet albe. Ciudat.

Si acum, fara sa folosesc clisee tembele din povesti, nu d-alta, dar chiar nu vreau sa incalec pe vreo sa, va urez salutari OLTENESTI tuturor! Si astept comentarii DE POVESTE de la voi 🙂

Comments

comments

Ai ceva de zis? Vorbeste ACUM sau TACI PE VECI !