Obsesia perfectiunii

Spun din start: nu am suferit niciodata de obsesia perfectiunii. Eu cred ca aceasta este unul dintre cei mai mari generatori de depresie.

Sa ne intelegem: obsesia perfectiunii este legata nu doar de ceea ce faci, ci si la ceea ce iti cumperi, la ceea ce porti, la ceea ce urmaresti.

Vorbeam acum ceva timp despre oamenii care merg la sigur. Acesti oameni nu vor sa incerce, sa testeze. Daca apare un brand nou pe piata, ei nu-l vor testa. Ei vor merge la sigur. Vor merge la teatru doar la spectacole cunoscute, la regizori consacrati; vor avea tot timpul in buzunar cel mai nou telefon al celui mai bun producator; se vor uita intotdeauna la televizorul brandului cel mai cunoscut; vor conduce toata viata cel mai important brand de masini.

Sa ne intelegem: cei care merg la sigur nu sunt neaparat perfectionisti. Pot fi doar snobi. Sunt multi snobi cu BMW ori Mercedes care au cauciucuri de iarna foarte ieftina ori care-l spala in curte, cu galeata, caci spalatoria este prea scumpa.

Insa combinatia de snobism si obsesia perfectiunii este extrem de periculoasa. Sunt oameni carora li s-a stricat telefonul, nu au bani, asa ca se imprumuta ca sa-si ia cel mai scump telefon. Nu concep sa aiba altceva. Acesti oameni, la locul de munca, se comporta la fel. Imaginati-va ca exista scriitori plini de idei, cu multe romane in sertare, care insa nu-s niciodata multumiti de munca lor.

Care e problema cu acesti oameni? Pai problema este ca ei ajung „critici”. Sau „profesori”. Sau ambele. Pentru ei nicio carte nu e buna, nicio lucrare nu demna de a fi publicata, niciun film nu e bun, niciun spectacol de teatru nu e bun. Toate au defecte, care defecte sunt mai relevante, mai importante, decat calitatile.

Cand cunosti in viata de zi cu zi astfel de oameni lucrurile sunt si mai grave. Iti sunt scoase in evidenta toate defectele. Tot ce faci tu, personal sau profesional, este gresit. Inclusiv faptul ca esti prea gras ori prea slab e gresit.

Oamenii par ingamfati. Unii chiar sunt. Narcisisti chiar: doar ce fac ei e bine, ceilalti sunt defect.

Culmea, pe narcisisti ii suport mai usor. Pe ei macar ii inteleg: vor sa iasa in evidenta, vor sa se laude. O fac criticandu-i pe altii si laudandu-se pe ei. Fiecare dintre noi are ceva narcisist in el. Cand faci curte unei femei esti un pic narcisist, vrei sa-i arati ei cat esti de bun. Ca esti mai bun decat altii.

Sa revin totusi la obsesia perfectiunii. Spun un banc potrivit in peisaj, poate intelegeti mai bine cum sta treaba:

De ce publicitarii nu fac sex?
Pentru ca s-a mai facut!

Da, fix asa: multi oameni nu fac filme, nu fac reclame, nu scriu carti, pentru ca s-au mai facut. S-au mai scris. Obsesia perfectiunii include si obsesia inovatiei, a originalitatii. Ca regizor perfectionist, nu poti pur si simplu sa faci un film cum s-a mai facut. Nu poti aplica retete deja folosite. Asa ca … nu mai faci.

Nu spun ca n-ar trebui sa tindem sa fim mai buni, daca azi esti mai bun decat ieri e perfect. Si eu gandesc la fel, chiar daca uneori nu se poate (de pilda, pandemia a dat peste cap intreaga omenire, intreaga economie, intreaga societate globala). Insa mi se pare gresit sa nu mai faci un lucru, sa nu te mai apuci de un lucru, doar pentru ca altii au mai facut acel lucru ori pentru ca nu ai fi cel mai bun in facutul acelui lucru.

Nu e grav sa nu ajungi locul 1. Sa nu-ti propui asta. De fapt, in domeniile creative precum cinematografia, literatura ori teatrul, mi se pare ca primii ajung fix cei care nu-si propun. Cei care sunt relaxati, care nu-si propun sa fie originali cu orice pret.

Nu spun sa nu te intereseze deloc publicul, sa faci filme doar pentru tine. Sunt si astfel de regizori. Prea multi chiar. Spun doar ca nu trebuie sa ai obsesia perfectiunii. Spun de asemenea ca lucrurile imperfecte sunt chiar misto. Au farmecul lor. 

Podcastul meu Cult la Cap nu este nicidecum cel mai bun podcast de pe piata. Stiu asta, ma straduiesc constant sa iau interviuri din ce in ce mai bune. Unele lucruri inca nu le-am aflat, ca de exemplu care este durata ideala a unui podcast. Insa nu disper, nu ma impacientez, nu renunt. Daca as fi avut obsesia perfectiunii nu ca as fi renuntat de ceva timp la podcast, dar cel mai probabil nici nu m-as fi apucat de el. Mai sus este unul dintre cele mai recent interviuri luate pentru podcast. Nu e cel mai bun, nici macar nu stiu daca este cel mai bun interviu luat de mine, dar vi-l recomand asa imperfect cum este. Chiar cred ca imperfectiunea este preferabila perfectiunii si ca ar trebui sa o incurajam.

Voi cum va raportati la obsesia perfectiunii? Suferiti de aceasta boala? Cum va raportati la cei din jurul vostru care au asa ceva?