Obsesia de a intra in Cartea Recordurilor este, cred eu, ceva specific Romaniei. Ceva specific tarilor mici, oamenilor mici, ai celor aflati intr-o vesnica nevoie de validare.
Sa ne intelegem, a intra in Cartea Recordurilor este un lucru laudabil, un lucru cu care ar trebui sa te mandresti, insa doar atunci cand o faci natural. De pilda, avem 2 sportivi acolo, pe Nadia Comaneci (cele mai multe note de 10 la o olimpiada; pana atunci, nicio gimnasta nu obtinuse nici macar O SINGURA nota de 10) si pe Helmut Duckadam (care a aparat 4 lovituri de departajare in celebra finala de la Sevilla din 1986). Ii avem de asemenea pe antrenorii Belu si Bitang, pentru intreaga lor activitate (si numarul record de medalii olimpice).
Niciunul dintre ei nu s-a apucat de sport cu gandul de a intra in Cartea Recordurilor. Ei au intrat in mod natural, pentru ca au reusit sa performeze in domeniul in care activau.
Exista acolo, in Cartea Recordurilor, o tona de recorduri foarte logice, foarte corecte, care trebuie incurajate. Insa exista la fel de multe, poate chiar mai multe, recorduri de-a dreptul penibile. Romania ocupa un loc fruntaj in aceasta ultima privinta.
Nu am informatii recente in acest sens, cele 2 articole consultate de mine (Historia si site-ul local Alba24) mi-au atras atentia cu urmatoarele recorduri:
- Cele mai multe agrafe de birou lipite de fata;
- Cea mai lunga cununa de ceapa impletita;
- Cea mai lunga trena a unei rochii de mireasa;
- Cel mai inalt ou din lume (care, cum altfel?, a fost SFINTIT de un sobor de preoti);
- Cel mai lung lant de prezervative;
- Rosia Montana detine recordul mondial pentru cel mai mare numar de oameni care au cautat aur cu șaitrocul (un instrument arhaic de separat aurul);
- Cel mai lung carnat afumat din lume;
- Cel mai mare gulas;
- Cel mai greu tort cu frisca si fructe din lume;
- Cea mai mare prajitura de comemorare (coliva) din lume, care cantarea … cinci tone si avea peste 50 de metri patrati!
Nu sunt acestea cele mai penibile recorduri romanesti, nici macar cele mai penibile din acea carte, deci nu suntem musai cei mai penibili din aceasta lume.
Insa goana aceasta, obsesia de a intra in Cartea Recordurilor, spune ceva relevant despre acest popor. Unii dau vina exclusiv pe politicieni, ei ar fi de vina, ca ei vaneaza astfel de recorduri cu scop electoral.
A doua parte este adevarata, complet adevarata, doar ca acel scop electoral inseamna ca poporul … apreciaza asta! Daca poporul premiaza un politician pentru asa ceva inseamna ca e de acord, ca se mandreste cu astfel de recorduri. „Fiecare popor are conducatorii pe care-i merita”. Conducatorii sunt reprezentativi pentru un popor. Pe bune.
Nu suntem nici mai buni, nici mai rai decat politicienii care ne conduc. Nici mai cinstiti, nici mai harnici, nici mai destepti. Nici mai putin snobi.
Ultima isprava, cea mai lunga masa, pusa in Piata Constitutiei pentru 20.000 de oameni, intitulata Masa care uneste, mi se pare amuzanta si deopotriva inutila. Daca vreti sa vedeti meniul, il gasiti pe site-ul Gandul.
Recunosc, am primit invitatie la aceasta masa, chiar de 3 ori, ma rog, daca voiai sa mergi nu trebui sa te invite cineva, te puteai inscrie pe un site si iti rezervai locul. A treia invitatie, cea oficiala, parea adresata membrilor mass-media. Deci cineva ma invita acolo nu in calitate de gurmand, de mancau, ci in calitate de … blogger. De jurnalist freelancer. Trebuia, deci, nu doar sa mananc, ci si sa relatez de acolo.
De ce ziceam ca este amuzant? Pai intai si intai, acest record a batut un alt record … romanesc (care data din 2025, de la Alba Iulia; s-a chemat TOT „Masa care uneste”). Deci romanasii nostri nu doar ca vor sa ajunga in Cartea Recordurilor, dar pentru asta se calca pe bataturi cu alti conationali de-ai lor. Banuiesc ca va exista un primar snob, habar n-am din ce oras, ca dori sa organizeze o masa cu 30.000 de oameni. Poate prin Ardeal, poate prin Banat …
Cine a mers la aceasta masa? Fara sa am date certe, fara sa stiu procentul exact al acestor oameni, exista 5 tipuri de oameni care au mers acolo:
- Piscotarii, pomanagii, cei care ar da orice pentru o masa gratis. Desi sunt in multe randuri pomanagiu, de data asta am zis pas. Si da, ma laud cu asta!
- Publicul de evenimente, acel public care vede filme romanesti doar la Noaptea Alba a Filmului Romanesc, care vede muzee doar la Noaptea Muzeelor, care vede teatru doar in FNT, care vede filme doar la TIFF si exemplele pot continua. Ei vor sa fie prezenti la orice eveniment COOL din oras, indiferent CE se intampla la acel eveniment.
- Curiosii, care uneori fac parte din categoria numarul 2. Ei difera de acea categorie dintr-un motiv foarte simplu: un curios nu merge AN DE AN la Noaptea Muzeelor, pentru el e de ajuns sa mearga intr-un singur an, sa vada cum e, ce se intampla. Curiozitatea i-a fost satisfacuta, nu are nevoie sa repete experienta.
- Cei veniti acolo in interes de serviciu. Aici pun la gramada ziaristi, influenceri, bloggeri, vloggeri, podcasteri, dar si politicieni, afaceristi si alti oameni veniti pentru imagine. Unii au fost platiti sa promoveze evenimentul, altii au facut-o pentru trafic.
- Cei care au mers din motive … caritabile. Da, evenimentul sprijina construirea Primului Spital Pediatric de Psihiatrie din Romania. Nu stiu exact in ce a constat caritatea, banuiesc ca erau locuri in care puteai dona bani. Nu pot da cu pietre, este o initiativa laudabila, chiar avem nevoie de un asemenea spital. Din pacate, nu despre asta a fost vorba…
Care este pronosticul meu? Dupa cum probabil ati ghicit, cei din categoriile 4 si 5 au fost in minoritate. Cu indulgenta zic ca au reprezentat maximum 10% din participanti.
Desi unii se mandresc cu participarea, spun ca au participat pentru ca evenimentul a avut scop caritabil (repet: o initiativa cat se poate de buna!), eu cred ca de fapt s-au cam facut de ras. Au participat la un eveniment care de fapt promoveaza snobismul, dar nu un snobism constructiv, calitativ, ci unul complet gol de continut.
Una este sa te lauzi ca ai terminat facultatea la Sorbona ori la Harvard (fie si pe bani multi!) si altceva este sa te lauzi ca ai participat la cea mai mare masa servita in acelasi timp de 20.000 de oameni. Ma rog, sunt oameni care se mandresc ca au mancat din cel mai mare gulas ori din cel mai mare carnat din lume. Pentru mine, nu e ceva cu care sa ma mandresc.
Obsesia de a intra in Cartea Recordurilor ii face pe unii sa organizeze chestii penibile. Ori pe altii sa mearga la asa ceva. Nu vreau neaparat sa-i jignesc, recunosc ca eu, de fapt, sunt in minoritate. Ca majoritatea gandeste precum ceilalti. Caci, cu parere de rau va spun, vreo 5 amici din provincie mi-au zis cat de rau le pare ca nu sunt in Bucuresti pentru a participa la acest mare eveniment. „Cum, ma, ratezi tu sansa de a intra in Guinness Book?”. Altii ma intrebau indirect ce am patit, cum de am refuzat eu o masa gratis. „Sigur esti bine, Emile?”
Obsesia de a intra in Cartea Recordurilor spune ceva despre poporul roman, spune ceva despre noi atat individual, cat si colectiv. Si, din pacate sau din fericire, spune ceva despre mine. In acest caz, ca de altfel in multe alte cazuri, spune ca am evitat sa fac parte dintr-o noua turma. Si ma simt al dracului de bine constientizand asta (recunosc ca in mine zace si un sociolog curios, care ar fi vrut sa vada ce fel de oameni merg acolo; norocul meu ca acest sociolog nu si-a impus punctul de vedere!).
