Mica istorie personala

Mica istorie personala

Modul in care ne comportam acum are legatura cu istoria noastra personala. Calitatile si defectele sunt date de actiunile noastre din trecut. Lucrurile pe care le apreciem ori le dispretuim au legatura cu trecutul nostru. In continuare va voi spune mica istorie personala si de ce, intr-o anumita privinta, am ajuns asa cum sunt acum.

1. Dintotdeauna am avut un scris urat. Oribil, neinteligibil. Multa lume imi prevedea o cariera medicala datorita acestui fapt. Nu i-am ascultat.

2. In clasa a X-a profa de informatica (ulterior, dupa 1 an, mi-a devenit diriginta) mi-a spus ca scriu urat si pe calculator. Faceam programe in Pascal, iar ce scrisesem eu era deosebit de greu de urmarit. Atunci m-am ambitionat si am refacut aranjarea programului.

3. Ulterior, mi-a placut sa invat sa aranjez totul in word. Sa scriu cu aliniere stanga- dreapta, sa bolduiesc subtitlurile, sa fie totul aranjat bine. A inceput sa ma intereseze ambalajul.

4. Cu vorbitul in fata clasei nu le-am avut niciodata. Tot timpul acesta a fost o corvoada, indiferent ca stiam sau nu lectia. Nu iesea nimeni de bunavoie sa vorbeasca in fata colegilor. Tin minte ca in clasa a V-a, la una dintre primele ore de geografie, profa ne-a scos la GLOB. Si ne-a zis HAIDETI CA NU MUSCA. Ma scoate si pe mine, ma descurc (uimitor), iar la final ma intreaba: EMILE, TE-A MUSCAT? Nu, nu musca, era si profa super de treaba, dar tot nu ma simteam in largul meu acolo.

5. Din acest motiv la geografie PAREAM tot timpul dezorientat la harta, cand eram scos. Nu eram ATAT de dezorientat de felul meu, dar faptul ca eram scos acolo, in fata, ma facea sa ma pierd total. Si aveam o mare problema: incotro sa ma uit? Sa ma uit la harta? Sa ma uit la profa? Sau sa ma uit la colegi? Din acest motiv paream complet pierdut. Nu ca as avea de obicei o orientare buna in spatiu, dar atunci era cu adevarat dramatic.

6. Exprimarea in scris, PE CALCULATOR, a venit pentru mine ca o salvare. Imi anulam ambele mari defecte pe care le aveam: nu eram pus sa scriu de mana, deci sa-mi vada cineva scrisul oribil, si nici nu trebuia sa vorbesc in fata multor persoane. Iar psihologia care-mi ajunsese la urechi ma speriase de-a dreptul: cum adica, sa-mi analizeze cineva personalitatea in functie de scrisul meu? Pai la ce scris oribil am, e cert ca isi va face o parere proasta despre mine. Asa gandeam atunci, fiind convins ca trebuie sa fac cumva sa imi ASCUND scrisul meu DE MANA.

7. A venit perioada facultatii (ma rog, primei facultati, de sociologie). Acolo am avut tot felul de referate. Majoritatea, insa, nu trebuiau prezentate in fata colegilor. Le faceam si le dadeam profesorului. Nu conta nota, eu eram fericit ca nu trebuie sa-l prezint. Si, ma rog, eram cel mai fericit ca nu trebuie sa-l scriu de mana.

8. De asemenea, facultatea m-a ajutat si in alta privinta: peste 80% dintre examene au fost grila. Ce inseamna asta? Singurele LITERE pe care le-am scris erau numele, anul si grupa. In rest bifat sau incercuit (cum ar zice o ruda mai in varsta de-a mea: tipul de examen pe care-l poate corecta si portarul).

9. Cand erau referate de grup scapam tot timpul punand pe altcineva sa prezinte. Spuneam si eu ceva, dar preferam sa vorbeasca altcineva. Asta desi in referatul respectiv eu eram cel care muncise cel mai mult. De fapt, fix asta imi convenea: sa scriu eu (cu aranjat in pagina si tot tacamul), dar sa-l prezinte altul.

10. La cea de-a doua facultate (de drept) nu am avut de prezentat APROAPE nimic. Un singur referat, la filosofie, in anul 1. In rest, numai examene scrise, sinteza ori grila. Sa vorbesc in fata colegilor? Sub nicio forma. De parca avocatul n-ar avea nevoie sa vorbeasca in fata unui auditoriu… Lucrarea de licenta am prezentat-o in fata comisiei, ca la sociologie, dar nu o comisie ma sperie pe mine, ci un auditoriu larg.

In conditiile date, faptul ca SCRIU bine pe blog (ma rog, asa zic unii, altii zic ca scriu oribil) nu e un lucru de mirare. Nu mi-am folosit niciodata blogul pentru a ma ascunde in spatele unui id. Nu mi-au placut anonimii, am urat anonimitatea. Dimpotriva, eu am vrut, vreau si voi dori intotdeauna sa stie lumea cine sunt. Iar exprimarea in scris, pe blog, este avantajul meu principal.

E drept, ar trebui sa invat sa vorbesc in public. Sa o fac mai bine, sa pot fi bun in asa ceva. Intr-un articol viitor voi povesti cele 3 experiente ale mele de vorbit in public.

Unul dintre putinele momente cand vorbesc in public: atunci cand pun intrebari la conferinte. Poza este de la Social Media Summit 2013

Pana atunci, va spun doar ca am decis sa urmez un curs de public speaking. E drept, nu doar de public speaking, am decis sa urmez mai multe cursuri, sa ma dezvolt. De ce public speaking? Pai:

– In meseria asta esti nevoit (si deja am fost nevoit) sa te exprimi si oral. In secunda asta am impresia ca o invitatie de a tine un discurs la o conferinta ar fi cel mai RAU lucru care mi s-ar putea intampla. De ce rau? Pentru ca daca as face atunci un curs l-as face numarand zilele ori orele pana la discursul meu, deci ar fi cam tot aia.

– Un blogger complet este cel care se exprima bine si in scris, dar si oral. Momentan, recunosc, sunt incomplet.

– As putea sa ma apuc de vlogging. Momentan, ideea in sine ca voi vorbi ma sperie. De ce sa vorbesc cand pot sa scriu? E drept, pentru vlogging mi-ar trebui si ceva editare video, dar na. Trebuie sa invat si pe aceea.

In final, fac precizarea ca articolul Mica istorie personala este inscris intr-o campanie Blogal Initiative, avand ca premiu 5 invitatii la un curs de public speaking pentru bloggeri organizat de www.publicspeakingschool.ro si tinut de cunoscutul trainer Amalia Sterescu. De ce imi doresc sa castig premiul? NU pentru ca as face un curs gratuit (desi nici banii economisiti nu-s de neglijat), ci pentru ca voi face cursul alaturi de alti bloggeri. Alaturi, deci, de persoane care, probabil, au aceeasi problema ca si mine. Salutari BLOGOSFERICE tuturor!