Anul acesta, la Noaptea alba a filmului romanesc, m-am dus cu un unic scop: Lupu, adica ultimul film cu Sergiu Nicolaescu. Motivul principal era simplu: era SINGURUL film pe care nu-l vazusem d-acolo (exceptand scurtmetrajele, pe care acum imi pare rau ca nu le-am vazut). Anul trecut aveam ca obiectiv Despre Oameni si Melci, insa mai erau p-acolo filme necunoscute, pe care nu le vazusem. De data asta vazusem toate lung-metrajele, asa ca m-am dus pentru un singur film.
O alta chestie interesanta la acest Lupu: au preferat practic sa-l lanseze la Noaptea alba a filmului romanesc, pentru ca in cinematografe va fi lansat pe 4 octombrie. Practic, acesta era primul contact cu publicul. Or fi facut o alegere buna? Habar n-am…
Lupu poate fi privit din 5 unghiuri, nu chiar total diferite:
1. Intai si intai, actiunea efectiva se petrece in mintea personajului principal. Se trece succesiv de la realitate la imaginatie si inapoi, rezultatul fiind din pacate unul bulversant. Ideea in sine este interesanta, pusa insa destul de „ciudat” in aplicare.
2. Al doilea unghi priveste modul de realizare: unele cadre sunt foarte bune, regizorul pare a avea un mic plus, singurele semne de intrebare privesc poate vulgaritatea (nu obscenitate, ci vulgaritate) excesiva si poate absenta aproape in intregime a dialogurilor. Filmul acesta putea fi lejer un film mut (ar fi fost o idee interesanta).
3. Principalul unghi din care VA fi analizat filmul va fi insa acela ca este ultimul film cu Sergiu Nicolaescu. Si aici este de fapt, dupa mine, marea mea problema: ne aduce in fata noastra un rol in care nu-mi doream sa-l vad niciodata.
Este un batran senil, care abia se mai misca si care arata realmente rau. Imaginile mi se par absolut groaznice (Desi ele se potrivesc in peisaj), nu-mi doream ca acest rol sa fie ULTIMUL jucat de maestru. Serios: prefer sa-mi ramana imaginile din Atunci i-am condamnat pe toti la moarte, cu ochii aceia profunzi filmati atat de narcisist, care-ti raman intipariti in minte, ori macar imaginea din Carol 1 (pen-ultimul film cu el), altfel un film deloc stralucit.
Ok, el a vrut sa faca un bine, a acceptat sa joace in filmul unui regizor debutant (Bogdan Mustata). O fapta buna, bravo lui. Insa uneori faptele bune sunt pedepsite (unii ar zice ca se intampla tot timpul asta). Stau si ma gandesc ca intr-un fel acest film poate a cobit: in film chiar avem impresia ca acel om nu mai are mult de trait… Trist, foarte trist…
4. Un efect al punctului anterior: filmul s-ar putea sa-si fi gresit publicul. Sa incerc sa explic nitel acest lucru. Sergiu Nicolaescu avea un stil foarte comercial de a face filme. Filmele lui nu erau chiar profunde (unul din marii sai „dusmani”, CTP, vorbea de TUSE GROASE, NIMIC PROFUND”), putine fiind premiate international si putine fiind apreciate de public. Ultimele 2, Poker si Ultimul corupt din Romania, chiar au fost desfiintate de critici. Insa, atentie: au fost iubite de public. Un public comercial, un public care doreste filme usoare, de destindere. Acelasi public va veni la un film gen Lupu, pentru ca, nu-i asa, este ultimul film cu Sergiu Nicolaescu, si va avea cu siguranta o mare dezamagire. Si nu este neaparat vina lor. Este ca si cum te-ai duce in fata unor studenti si le-ai vorbi de pensii … (alta comparatie mai buna nu mi-a venit in minte; ideea este ca acest lucru s-a intamplat in 2009). Este film de festival, s-ar putea sa se aleaga cu niste premii, dar NU este publicul lui Sergiu Nicolaescu, oricat de bine sau de rau ar fi acest lucru.
5. Un ultim unghi, pe care-l ignora multi, dar care mie mi se pare foarte important, este reactia salii. Nu-mi dau seama ce fel de public era in sala, unul amestecat (si bloggeri, si critici de film, si presa, dar si publicul larg, toti veniti sa vada ultimul film cu Sergiu Nicolaescu), insa nu pareau foarte fericiti de ce vedeau. Se radea in cateva momente, dar nu parea rasul lor. Iar la final putini oameni au aplaudat, si pareau ca aplauda dintr-un respect excesiv pentru echipa filmului care venise la vizionare. Eu m-am recunoscut invins de catre film: oricat de mult as respecta munca unor oameni, nu am putut aplauda. Este PRIMUL film romanesc la care nu am aplaudat la o vizionare facuta in prezenta echipei. Asa am simtit. Oare am fost absurd?
Per total, pentru mine, Lupu a fost o dezamagire. Ar fi trecut neobservat si nu m-ar fi enervat, la propriu, daca n-ar fi fost ultimul film cu Sergiu Nicolaescu. Daca e un regizor la debut ar trebui sa fim mai blanzi? Adica niste critici mai blande ar putea fi interpretate drept incurajari sa mai faca asemenea filme? Personal prefer sa nu.
Lupu, ultimul film al lui Sergiu Nicolaescu, este in cinematografe din 4 octombrie si este distribuit de Strada Film. Astept sa mergeti sa-l vedeti si sa-mi spuneti parerea voastra (m-a facut extrem de curios). Si o sa citesc atent recenziile despre el. Chiar sunt curios CUI a placut si de ce… Salutari CINEFILE tuturor 🙂
ps: Dupa experienta Lupu, la anul, la Noaptea alba a filmului romanesc, probabil ma voi axa pe scurtmetraje. Am auzit o gramada de lucruri bune despre scurtmetrajele romanesti (mai ales cele din ultima perioada) si astfel de evenimente sunt ocazii de a le vedea. Anul asta am fost prea dornic sa vad ultimul film cu Sergiu Nicolaescu.
O mare parte a decupajelor regizorale ale filemelor noului val romanesc care si-au cistigat aprecierea juriilor internationale si ale publicului par déjà vu ale sinuciderilor, crimelor, violurilor prezentate in Jurnalele tv. “Dupa dealuri” fiind copy/paste a dosarului penal Tanacu, rulat cu efect pavlovian, in mii de talk show-ri la tv, nu ma intereseaza, ca in loc sa mai merg la film, sa am impresia ca ma duc la Tribunal.
In privinta lui Sergiu Nicolaescu, a exploatarii experientei si potentialului de a ridica nivelul artistic al filmului, sunt de accord cu dvs. Cam inabil Bogdan Mustata, bine ca maestrul Sergiu Nicolaescu a murit inainte sa vada ce procent a mai ramas din ce a filmat la Lupu.
Leitmotivul documentarului din Lupu amintit de dvs. nu e de loc prost ales, numai ca luat el in sine, fara nici o alta trimitere, nu e o metafora cinematografica ci o para malaiata care tot sta sa pice din pom, se termina filmul si ea e tot acolo. Sau ea o fi fost in scenariu, numai ca datorita taieturilor de la montaj a ramas doar in mintea regizorului, pentru ca in film a cam ramas neexplicata.
Dupa mine, combinatia amintirilor si imaginatiei baiatului vs. realitatea traita de el, care se succede in mod aleatoriu in film, nu utilizeaza o limita de separatie de tip conventional intre planuri. Dar va confirm ca ea, de cele mai multe ori exista, ori se intuieste. Nu stiu daca ar fi iesit chiar o capodopera, dar cred ca regizorul ar fi trebui t sa accentueze doar un pic efectul fenomenului de difractie, ca la trecerea unei unde luminoase dintr-un mediu in altul. Pentru ca, iar e opinia mea, maniera aceasta de lucru utilizata de Bogdan Mustata se potriveste mai mult la filmele de suspans ale lui Hitchcock, decit la acest Lupu.
Mi-au placut la acest film citeva detalii ale limbajului cinematografic al operatorului : incadrarea, ungiurile de filmare, jocul cu lumina in interioare ( daca subsolul sau canalizatia blocului o intra in aceasta categorie ) care ii imprima o cromatica aparte. Care cred ca s-a dorit exploatata in paralel cu naratiunea si daca ar fi si iesit, aveam de-a face cu un film exelent.
M-a mai surprins extrem de placut si actorul debutant din rolul principal, la care am remarcat citeva calitati : e telegenic, are voce placuta, are deja formata deprinderea de a transmite diferite stari interioare fara sa scoata prea multe cuvinte. Asta denota ca inca n-au disparut trupele de teatru din licee, cordonate de actori profesionisti . Si imi da speranta ca odata reinviata cinematografia romaneasca, exista o pepiniera pentru viitorii actori, regizori, operatori.
Ca o impresie generala, filmul nu e chiar rau insa e mult prea sofisticat si experimental ca sa fie inteles din prima. Numai ca din el, impreuna cu materialul filmat exclus la montaj, s-ar putea face chiar un film foarte bun daca Bogdan Mustata ar renunta la nonconformismul extrem ilustrat de gaselnita numita absenta racordurilor si ambiguitate. Pentru ca acest stil abordat de regizor, sparge firul narativ, elimina cursivitatea si amina perpetuu ( impiedicind in final ) aparitia momentul AHA, in care te prinzi de poanta, alungi dubiile si intelegi in ce directie se indreapta Lupu si la ce i-a folosit aceasta experienta.
L-am întrebat pe regizor, pe holul de la „Studio”, după vizionare, dacă nu cumva apariţia lui Sergiu Nicolaescu nu măreşte atmosfera morbidă din film. Mi-a spus că nu se gândise până atunci la asta.
Aş fi vrut să întreb în sală dacă mai exista vreun personaj din film care să fi fost viu. Nu a fost timp, din păcate.
Nici una dintre evolutiile cinematografice ale lui Sergiu Nicolaescu nu este intamplatoare. La fel, nici aceasta, chiar daca pare stearsa, banala. In 2011, a spus in finalul unui evenimant editorial: „asa cum o spune aceasta carte, Pana la Capat voi merge intodeauna”.