Interviu Madalina Mihai – Eu nu scriu cronica de teatru. Eu astern pe hartie niste opinii de spectator.

Madalina Mihai interviu EmilCalinescu

„[…] O fata care scrie, viseaza mult, doarme putin si care probabil ca ar avea nevoie si de un job… :)))”

 

Emil Calinescu: Salutare si bine v-am regasit la un nou interviu. Dupa o pauza lunga, interviurile revin in forta. Nu vor fi saptamanale, ca pana acum, insa imi propun sa am un interviu pe luna. Cum aceste interviuri revin abia-n luna martie, anul acesta ar trebui sa am fix 10 interviuri.
Dar sa nu mai lungesc vorba si sa-i dau cuvantul intervievatei mele de astazi. Ca de obicei, pentru inceput o voi lasa pe ea sa se prezinte 🙂

Madalina Mihai: Hmm… Buna, eu sunt Madalina. Mada… O fata care scrie, viseaza mult, doarme putin si care probabil ca ar avea nevoie si de un job… :)))

Acum, daca tot ai inceput asa, cu asta incep si eu: … o fata care scrie. Ce anume scrii? Ce, despre ce si mai ales DE CE scrie Madalina (Mada)?

Hai sa incep cu DE CE-ul… Scriu fiindca nu prea stiu cum altfel sa exprim tot ce e de exprimat inlauntrul meu… Imi e foarte greu sa pun in cuvinte ceea ce traiesc, ceea ce gandesc… In schimb daca-mi dai o foaie si un pix, lucrurile stau cu totul altfel… Ce scriu? Ei bine, scriu ce simt… Scriu versuri, scriu teatru… Si scriu pe blog. Pe Cultural.21. Proiectul meu cel mai de corazon, asa. Unde scriu despre teatru. Si despre alte lucruri faine. Carti, filme, muzica, oameni… Dar mai ales, teatru 🙂

Spui ca te exprimi mai bine in scris decat oral. Ca foaia si pixul, reale ori virtuale, te inspira mai mult decat un microfon. De ce? Cum iti poti explica acest lucru? Este un fel de anti-carisma? Carisma, zic unii, este modalitatea prin care un text sec devine interesant pentru public. In cazul tau, e un pic invers. Cum, de ce? Exista vreo explicatie rationala, exista vreun „tratament” ori, dimpotriva, daca este ceva de dorit, exista vreo modalitate prin care si altii pot ajunge astfel? 🙂

Nu mi-am pus niciodata intrebarea asta, sa stii… Daca e sa o iau psihologic, cred ca are legatura cu felul in care am fost crescuta… La mine in familie, oamenii nu prea vorbesc despre ceea ce simt. Si nu are cum sa nu-si fi pus si chestia asta amprenta aspra mea… Plus ca, introvertita fiind de felul meu, mi s-a tot repetat de mic copil ca sunt timida, ca sunt sensibila, ca sunt fricoasa… Si asa am ajuns sa-mi fie ingrozitor de frica sa vorbesc in public. Si ma refer aici inclusiv la o simpla conversatie cu un necunoscut, care pentru mine e o adevarata provocare… Altfel, lasand psihologia deoparte, cred ca unii au darul asta al scrisului. La fel cum altii sunt oratori innascuti… Cred ca asa suntem structurati… Bine, a nu se intelege ca ma consider acum cea mai priceputa si talentata pe partea asta. Dar ceva, ceva tot cred ca e de capul meu…

Madalina Mihai 2

Pasiunea ta pentru teatru de aici vine? Se spune ca deseori apreciem oamenii care pot face ce nu suntem noi capabili sa facem. De pilda, cei introvertiti ii apreciaza pe cei care se descurca foarte bine pe o scena.
Daca nu de aici, atunci de unde pasiunea pentru teatru? 🙂

Asta e o intrebare grea. Fiindca nu am neaparat un raspuns logic… Pasiunea pentru teatru cred ca vine de undeva, de sus. Asa a fost scris. sa ma indragostesc iremediabil de teatru… Da, apreciez enorm munca oamenilor de teatru. Dar nu pentru ca ei fac ceva ce eu n-as putea sa fac ever. E mai degraba vorba de disponibilitatea lor emotionala, de sacrificiile pe care le cere meseria asta, de generozitatea lor… E vorba si de povesti, de nevoia de a evada din cotidian… Dar pentru mine teatrul e inainte de toate despre oamenii care-l fac posibil… Si mi-a luat ceva sa-mi dau seama de asta, dar acum ca am inteles exact ce caut eu in salile de spectacole (si de ce imi este tot mai greu sa stau cuminte pe scaun), teatrul incepe sa ocupe un cu totul alt loc in viata mea…

Iti mai amintesti care a fost primul spectacol de teatru vazut (si CAND s-a petrecut asta)? Exista vreun spectacol ori vreun actor care sa te faca sa te indragostesti de teatru? Sau dragostea a venit treptat, fara sa existe un singur „vinovat”?

Primul, primul? „Punguta cu doi bani”, cand aveam vreo 5 ani :))) Primul spectacol de oameni mari? „Leul in iarna”, pe cand aveam vreo 13 ani… Si da, m-am indragostit atunci de un actor. Nu a fost el „vinovat” de faptul ca am devenit eu obsedata de teatru. La fel cum nu pot spune asta legat de un spectacol sau altul… Dar in mod clar, omul ala, interpretarea aia, fiecare reintalnire cu el, cu personajele lui, toate astea si-au lasat amprenta pe felul in care vad teatrul azi. Pe felul in care ma raportez la tot ceea ce inseamna teatru, actorie…

Ne poti spune cine este acel actor? Si fara sa fiu intruziv sau sa pun o intrebare nepotrivita, e cumva irelevant ce varsta aveai atunci atat timp cat nu stim ce varsta ai acum … Asa ca, daca vrei, ideal ar fi sa ne spui acum cati ani se intampla acest lucru. Sa stim si noi de cati ani este aprinsa aceasta flacara a pasiunii pentru teatru.

Ma faci sa constientizez ca nu mai sunt tocmai tinerica, dar te iert :)))) Sa tot fie vreo 15 ani de atunci… Si nu, nu dau nume… Nu ca e vreun secret, dar cred ca e mai ok asa… El se stie… Si ii sunt datoare nu numai pentru felul in care iubesc azi teatrul, ci si pentru ca acum un an si jumatate nu m-am lasat de scris, desi era cat p-aci sa o fac si pentru ca ma suporta in sala la absolut fiecare spectacol…

 

„Eu nu scriu cronica de teatru. Eu astern pe hartie niste opinii de spectator”

 

Spuneai ca SCRII teatru. Vreau sa continui cu asta. Ne poti spune ce ai scris pana acum? Cate piese de teatru? Si mai ales DE CE? De ce scrii DESPRE teatru pot intelege (si oricum te voi intreba ulterior), insa de ce simti nevoia sa scrii teatru inteleg mai putin. Simti nevoia sa-ti lasi amprenta, sa lasi ceva-n urma ta, si-n aceasta privinta? 🙂

Nu neaparat… Cred ca e tot nevoia de exprima niste lucruri din interiorul meu… Am inceput sa scriu in liceu, intr-o perioada in care ma cautam pe mine insami intr-o maniera foarte bezmetica. Si apoi m-am oprit dupa o vreme… Textele alea au stat intr-un sertar, scrise de mana pe niste caiete dictando pana acum vreo luna… Nici nu stiu sa-ti spun exact cate sunt… Pot sa-ti spun insa ca intre ele e o drama pe care vreau neaparat sa o vad montata. Chiar daca e foarte personala si stiu ca o sa doara sa fiu martor la tot ce inseamna transformarea ei din text in spectacol…

Ne poti spune care este backround-ul tau educational? Multi sunt de parere ca pentru a scrie teatru iti trebuie pregatire in domeniu. Unii sustin chiar ca aceasta pregatire iti este necesara si daca vrei sa scrii DESPRE teatru. Ne poti spune ce backround educational ai si daca esti de acord cu opiniile de mai sus?

Daca vrei sa scrii cronica de teatru, probabil ca asa e… Eu nu scriu cronica de teatru. Eu astern pe hartie niste opinii de spectator. Opinii subiective, bazate strict pe ceea ce percep eu la teatru la nivel emotional. Nu sunt nici critic de teatru, nici jurnalist. Si ma bucur enorm ca e asa. Eu sunt un fel de psiholog, de meserie… Ce ma indreptateste sa scriu despre teatru? Faptul ca am vibrat intr-un anume fel la spectacolul X. Faptul ca l-am privit pe actorul Y in ochi si am simtit durerea personajului Z. Faptul ca am ras la o comedie buna… Daca ceea ce fac eu incomodeaza pe cineva, este problema lor. Ma refer aici la oamenii „cu patalama”, care profita de orice ocazie pentru a-si manifesta dezaprobarea clara fata de existenta noastra, a „amatorilor”…

Dupa ce una sau mai multe piese de-ale tale vor fi puse-n scena, nu crezi ca va fi ciudat sa continui sa scrii despre teatru? In limbaj juridic, acest lucru ar putea fi considerat „conflict de interese”. Cum crezi, deci, ca s-ar schimba lucrurile dupa momentul punerii in scena a unei piese scrise de tine?

Daca as scrie despre cat de misto e spectacolul facut dupa un text de-al meu, pana la conflict de interese, ar fi putin aiurea… Altfel, nu vad de ce nu as putea sa merg la un spectacol, si daca-mi place, sa spun si altora lucrul asta?

 

„Nu am o rutina… Nu imi plac regulile, mai ales atunci cand vine vorba de pasiuni. „

 

Ai scris mai sus ca nu te consideri critic sau jurnalist. Eu as spune ca esti … blogger de teatru. Imi poti da o definitie a bloggerului de a teatru si cum se distinge el in mod clar de critic ori de jurnalist? Jurnalistul nu scrie si el impresiile pe care i le-a facut spectacolul? Criticul NU ARE VOIE sa scrie si el despre asta?

Nu vreau sa vin cu o definitie generala, pentru ca experienta m-a invatat ca si bloggerii se impart in tot felul de categorii… Repet, eu sunt un spectator platitor de bilet care atunci cand vede un spectacol care ii place, impartaseste asta cu ceilalti. Prin intermediul unui blog, ca altfel nu prea vad ce mijloace as avea la indemana… Dar mai departe prefer sa nu intram in detalii despre felul in care foarte multi critici de teatru sau jurnalisti culturali de pe la noi aleg sa isi exprime opiniile, tinand sau nu cont de codurile deontologice ale meseriei lor…

Nu despre ei vreau sa vorbesti, ci despre tine. Spune-ne ce satisfactii ti-a adus blogul. Poate un comentariu care te-a uns pe suflet. Poate faptul ca ti-a fost distribuit un articol de catre un actor ori un regizor. Ori poate faptul ca citesc sute de oameni…
Si, eventual, spune-ne daca exista si satisfactii materiale.
Caci spui ca iti platesti biletele la teatru. Blogul de teatru SI-A SCOS banii pe bilete? Sau este doar, din punct de vedere economic, o „gaura neagra”?

Hai sa lamurim partea cu banii, ca multa lume are impresia ca eu traiesc cumva de pe urma blogului… Cultural.21 costa undeva la 600 lei pe an. Fara biletele la teatru. Si facand o medie, vad undeva la 15 spectacole intr-o luna… In doi ani si jumatate, am acceptat maxim 10 invitatii. Si asta la spectacole pe care imi doream neaparat sa le vad si la care nu mai erau bilete. Altfel, aproape toti banii mei se duc luna de luna catre nebunia mea cu teatrul. Nu am sponsori, nu scriu articole platite, site-ul nu e monetizat… Nici macar un amant actor nu am, chiar daca am fost acuzata de cateva ori ca succesul meu se datoreaza „pijamalelor” cuiva… Dar dincolo de cat costa, Cultural.21 mi-a adus cele mai frumoase impliniri… Sa-ti povestesc despre momentul in care am primit un like de la actorul meu preferat si am inceput sa sar de bucurie ca o nebuna in mall? Da, au fost multe chestii. Like-uri, distribuiri, mesaje, intalniri care mi-au schimbat viata si pe care nu o sa le uit cat voi trai…

Madalina Mihai 1

Ce mai scrii pe blog in afara de teatru? Acesta este momentul tau publicitar. Spune-ne exact ce putem vedea pe blogul Cultural21. Cum a aparut el, de ce poarta acest nume, cat de des scrii pe el si de ce ar trebui sa ne abonam la el.

Printre articolele despre teatru, mai astern uneori pe blog ganduri despre carti, muzica, filme, arta… Incerc sa cresc frumos si rubrica de interviuri 🙂 Cum a aparut? Teatrul m-a salvat, la propriu, intr-o perioada foarte gri a vietii mele. Si m-am simtit cumva datoare sa dau ceva inapoi. Iar blogul asta a fost forma mea de a ma revansa pentru sansa incredibila pe care mi-a oferit-o teatrul… Partea cu numele e un mic mstica, un pic numerologica… Cat de des scriu? Nu am o rutina… Nu imi plac regulile, mai ales atunci cand vine vorba de pasiuni. Si de pasiune 😉 Incerc sa fiu consecventa, sa nu ma lenevesc, dar nu ma fortez sa scriu daca nu simt… Mai ales in perioada asta, in care Cultural.21 iese in offline si e mare nevoie ca si eu sa petrec mult timp tot offline…

De ce este nevoie sa petreci mult timp offline? Cu ce te ocupi de fapt, in offline? La inceput, in descrierea pe care ti-ai facut-o, ai spus ca nu ai job, dar ca dormi foarte putin, lucru pe care multi il pot vedea drept contradictoriu. In afara de mers la teatru si citit carti (caci ai spus ca scrii si despre ele), cu ce altceva te mai ocupi in offline? Care-s proiectele tale actuale?
Si, mai ales, care-i activitatea ta productiva, care aduce bani? Caci am luat mai demult interviu unei persoane, nu-i dau numele, care s-a laudat cu ce face ea, cu voluntariatul ei, evitand sa spuna din ce anume traieste ea. Drept urmare, pt a preintampina o astfel de intrebare ulterioara, te intreb eu acest lucru.

De cateva luni dedic cam tot timpul pe care-l am – si nu, nu-mi e niciodata de ajuns – unui proiect la care visam de foarte mult timp… Se numeste Urban Gypsy si e un fel de hub cultural micut. Un loc in care mi-am propus sa se intample tot felul de evenimente. Spectacole lectura, seri de povesti pentru copii, expozitii, cursuri, intalniri cu artisti, chestii de genul asta… Si imi doresc tare mult ca toate astea sa fie cu acces gratuit, pentru ca si oamenii care traiesc dintr-un salariu minim si care au trei copii au dreptul sa se bucure de cultura fara sa renunte la o masa calda, nu? La fel cum imi doresc sa pot pune spatiul la dispozitia artistilor care au nevoie de el pentru diverse proiecte, fara absolut niciun cost… Doar ca asta inseamna sa reusesc sa atrag sponsori, parteneri, finantari… Si asta e o munca incredibil de grea, care consuma incredibil de mult timp, nervi si energie… E nevoie de €25,000 pe an pentru ca totul sa functioneze. O suma mica, imi spune toata lumea. Si totusi atat de greu de strans… Asa ca nu, in momentul de fata nu am un job. Reusesc sa nu mor de foame – si sa-mi cumpar bilete la teatru – cu ajutorul catorva colaborari. Noroc cu talentul meu la scris, as zice… Traiesc cu putin peste 2000 lei pe luna, ca tot are multa lume impresia ca o duc al naibii de bine :)))) Si, inainte sa intrebi, chiria si abonamentul la telefon mi le platesc ai mei si nu sunt deloc mandra de asta…

Urban Gypsy

Dintr-unul din raspunsurile de mai sus eu inteleg ca scrii despre un spectacol doar daca ti-a placut. Ce faci cand NU ti-a placut un spectacol? Pur si simplu NU scrii despre el? Sau iti place teatrul atat de mult incat iti place cam orice spectacol? Te consideri, din acest punct de vedere, un spectator PRETENTIOS?

Vorbim de arta, de ceva subiectiv… Daca eu nu rezonez cu un anumit spectacol, nu inseamna ca e prost… Cine sunt eu sa judec? Sau mai rau, sa terfelesc munca unor oameni? Deci nu, daca nu-mi place ce vad pe scena, nu scriu… Si nu, nu cred ca poate sa iti placa teatrul atat de tare incat sa iti placa orice spectacol! E adevarat, la inceput ma fortam sa gasesc ceva bun, ceva frumos in orice spectacol vedeam… Apoi un om foarte intelept, mi-a zis o chestie… „Nu e datoria mea, ca spectator, sa ma fortez sa simt emotie…” Si mi-am dat seama cata dreptate are… Da, sunt un spectator pretentios. Nu numai cu spectacolele, in ansamblul lor, ci si cu actorii…

Te lauzi deseori cu spectacole vazute a doua oara, a V-a oara, a X-a oara. Spune-ne ce ar trebuie sa aiba un spectacol ca sa-l vezi de mai multe ori? Spune-ne DE CE vezi un spectacol de mai multe ori? Si, mai ales, CAND anume scrii despre el? Dupa prima VIZIONARE sau dupa ce l-ai vazut de cateva ori?
In acest sens, vreau sa reamintesc atat cititorilor, cat si tie, o intamplare din Arad. Eram la festival, la FITCA, si stateam de vorba cu un critic. Din zona. Sincer sa fiu, desi am vorbit jumatate de ora despre teatru, nu l-am intrebat cum il cheama. Plecase de la premisa ca il cunosc. C-ar trebui sa-l cunosc. Si omul imi spunea ca diferenta dintre criticii din Bucuresti si cei din acea zona, „de aici”, este ca acolo spectacolele sunt vazute de cateva ori pana ca un critic sa-si dea cu parerea. Trebuie vazuta evolutia lui, nu trebuie sa judeci o prestatie de moment (poate un actor e racit, nu e in apele lui, ori dimpotriva, a evoluat exceptional, mai bine decat in mod normal). Festivalurile sunt o exceptie, in rest acolo spectacolele se vad de minimum 3 ori. In Bucuresti, insa, fiind prea multe spectacole de vazut, chiar si cei din industrie, criticii, teatrologii, jurnalistii, vad un spectacol o singura data. Maximum de 2 ori. Inclusiv spectatorii fac asta: de ce sa dea banii sa REvada un spectacol in loc sa-i dea pt a vedea unul nou?
Spune-ne, deci, despre tine, de ce esti un spectator teatral bucurestean ATIPIC. Critic nu esti, dar spectator de teatru bucurestean esti. ATIPIC.

Sunt foarte de acord cu domnul despre care vorbesti. Cred ca un critic e obligat sa revada un spectacol. Dar asta e alta poveste… Da, revad spectacole. Si nu ma laud cu asta, sa stii 🙂 Eu revad spectacolele care ma emotioneaza in mod deosebit sau de care ma leaga cate o poveste, care inseamna ceva pentru mine. Pur si simplu simt nevoia sa fac asta… Apoi, asa cum am spus, merg la toate spectacolele unui om. Ca inca nu indraznesc sa intreb daca ma ia asistenta personala, ca sa mai fac si eu economie la bilete :)))) Si pe langa el, mai sunt vreo trei actori care nu numai ca imi plac mie mult, dar si muncesc enorm. Si atunci incerc sa le fiu si eu alaturi atat cat pot, din sala… Cand scriu? De regula, dupa ce vad un spectacol prima data… Uneori, dupa ce-l revad vin cu un later edit la articol. Sau mai scriu inca o data despre spectacol daca asa simt… Cat despre de ce ar trebui sau nu ar trebui sa revenim la spectacole? Nu pot sa vin cu un raspuns general valabil… Eu la fiecare spectacol descopar nuante pe care poate nu le-am observat inainte… Descopar hestii noi in text. Ma deconectez de text si ma conectez mai bine la ce tine de nonverbal… Am ocazia sa observ indeaproape jocul actorilor, sa cunosc cumva oamenii de dincolo de personaj… Teatrul e viu. Si niciun spectacol nu seamana cu celalalt… Fiecare reprezentatie se modifica subtil, in functie de atatia factori… Pentru mine, sa revad anumite spectacole si anumiti actori e o adevarata scoala…

Ai spus ca scrii despre carti. Vorbeste-ne un pic despre carti: ce carti citesti (ce gen), cate carti citesti intr-un an (a aparut moda sa te „lauzi” cu numarul lor), zi-ne 1-2 autori favoriti. Zi-ne daca citesti in romaneste sau in alte limbi. Si la final spune-ne despre CATE dintre carti scrii pe blog si de ce. Ce anume trebuie sa faca o carte, un scriitor, pentru a te convinge pe tine sa scrii despre el/ea pe blog?

Hmm… Citesc putin. Mult mai putin decat mi-as dori si decat imi cere organismul… Candva devoram o carte in trei zile. Acum am dezvoltat prostul obicei de a incepe trei, patru carti o data si de a le termina dupa saptamani bune… Citesc in romana, engleza, spaniola si un pic de franceza… Mai pricep si un pic de rusa si germana, dar nu suficient cat sa pricep ce a vrut sa spuna autorul :))))) De multe ori prefer originalul – sau traduceri in engleza ale originalului – pentru ca ma lovesc tot mai des de traduceri extrem de slabe in limba romana. Dar, din nou, asta e alta poveste… Ca gen, in topul preferintelor sunt thrillere, crime stories, chestii de genul asta. Si trebuie sa recunosc, am o slabiciune pentru chestiile supranaturale. Vampiri, vrajitoare, you name it 🙂 Dar sa stii ca nu prea am asta cu autori preferati… Si nici nu pot spune ca simt o atractie nebuna de a scrie pe blog despre carti, asa cum scriu despre teatru. Dar lucrez la asta, pentru ca am citit multe carti bune, care m-au atins intr-un fel sau altul, si despre care nu am gasit ragaz sa consemnez…

In ce relatie esti cu cartile puse in scena? Multi cititori inraiti se declara dezamagiti de punerile in scena, care-s mult prea diferite fata de original? Nu ma refer la PIESELE de teatru, cele scrise special pt a fi puse-n scena, ci la CARTILE adaptate pt a fi puse in scena? Ne poti da un exemplu de spectacol adaptat dupa o carte care ti-a placut enorm, care „te-a dat pe spate”?

Acum ca stau sa ma gandesc, imi dau seama ca am vazut cateva spectacole de genul asta… Doar ca intamplare face ca nu am citit si cartile :)))

Zi-ne acum despre filme. Nu ai spus ca s-ar numara printre pasiunile tale si as vrea sa stiu de ce. Multi cinefili privesc teatrul ca pe un concurent, la fel cum multi iubitori de teatru nu privesc cu ochi buni cinematografia. Pare a fi o rivalitate intre cele 2. Spune-ne daca asa o vezi si tu, daca filmul, ca arta, ar fi cumva inferior (ori poate superior) teatrului?

Nu cred ca se pune problema ca o forma de arta, oricare ar fi ea, sa fie superioara sau inferioara alteia… Ma bucur de un film bun, am o colectie maricica de DVD-uri, ba chiar cochetez si cu ideea de Netflix de ceva timp incoace… Doar ca cinematografia nu e ceva care sa ma atraga, in momentul asta al vietii mele, in mod deosebit… Au fost multi ani in care devoram pur si simplu seriale. Inca mai am un pic din dependenta asta…

Revenind la teatru, trebuie sa pun o ultima intrebare in legatura cu acest subiect: ai mers in mai multe randuri la spectacole din provincie. Nu stiu cat de des, asta sa ne spui tu. Insa te-as ruga sa ne spui daca exista niste caracteristici generale ale spectacolelor bucurestene. Teatrul bucurestean este, in vreun fel, inferior ori superior teatrului din alt oras/alte orase? In afara de latura cantitativa, ca spectatorul are de unde alege, zic. Aceasta este evidenta. Te intrebam din punct de vedere calitativ si nu musai inferior/superior. Cu ce e diferit teatrul bucurestean de cel din alte orase (evit sa zic provincial, sa nu sune peiorativ)?

Exista spectacole bune si spectacole mai putin bune peste tot in tara… Din pacate nu merg atat de des in provincie pe cat mi-as dori, si asta pentru ca e destul de greu sa calatoresti cu o tulburare de anxietate… Cred sincer, si imi asum pe deplin ce spun, ca multe dintre spectacolele din Bucuresti sunt mult sub nivelul unor spectacole din tara. La fel cum cred ca sunt in teatrele din tara actorii de un milion de ori mai buni decat unii dintre actorii – unii dintre ei brand-uri, deja – din capitala…

 

„[…] cred cu tarie cu sistemul de notare e una dintre cele mai mari hibe ale sistemului educational…”

 

Legat de bloguri, atat timp cat detii un blog, scrii pe el, trebuie sa si citesti bloguri. Ne poti spune intai la modul general ce trebuie sa contina un blog a fi citit de tine? Si apoi sa ne dai exemple de bloguri pe care le citesti (cu motivatia de rigoare).
Si, ca bonus, blogul tau teatral cam unde s-ar clasa calitativ in peisajul blogosferic? In top, la mijlocul clasamentului, la retrogradare?

Nu stiu daca-i de bine sau de mai putin bine, dar nu prea citesc alte bloguri… Si nici nu caut ca blogul meu sa functioneze dupa o anumita reteta… Stiu cum scriu, stiu ce scriu si sunt impacata cu felul in care creste Cultural.21. si chiar nu ma intereseaza daca dupa anumite standarde e sau nu e ce trebuie atata timp cat intuitia imi spune ca fac bine ceea ce fac 🙂

Ti-ai dorit vreodata sa fii profesoara? Ti-ai dorit vreodata sa dai note cuiva? 😀

Am predat. Engleza. Vreo trei ani cred. Nu intr-o scoala, ci la un centru educational. Sunt fully qualified pentru treaba asta… Dar nu, nu mi-am dorit sa dau note… Dimpotriva, cred cu tarie cu sistemul de notare e una dintre cele mai mari hibe ale sistemului educational…

Din pacate, acum asta va trebui sa faci. Va trebui sa notezi acest interviu. Sa dai o nota atat intervievatorului, cat si intervievatei. Sa spui ce a avut interviul, ce i-a lipsit, sa spui tot ce ai pe suflet, de bine si de rau, in legatura cu acesta? Promit ca voi publica cu exactitate absolut totul!

Ce a lipsit? Diacriticele :))) Serios. Asta cu diacriticele e un subiect sensibil pentru mine… Altfel, meritam cu siguranta amandoi premiul I, cu coronita :)))))

Atunci ma simt obligat sa te pun sa explici faza cu diacriticile. Spune-mi de ce le consideri tu atat de importante, fundamentale, pentru un articol blogosferic?

Pentru ca atunci cand citesc, nu vreau sa ma gandesc daca fata aia pe care a luat-o Emil la intrebari e de parere ca meritau amandoi premiul I, candva la timpul trecut sau il merita acum… Sau daca „asta” nu cumva e de fapt „ăsta”… Si pentru ca eu una nu pot sa inteleg cum poti sa-ti faci o meserie din scris, dar sa faci abstractie de diacritice…

Am o ultima intrebare pe care o adresez tuturor: dac-ai fi in locul meu, ce intrebare i-ai mai adresa Madalinei Mihai? Regula este sa-ti adresezi o intrebare la care sa si raspunzi!

Hmm… Greu… Stai sa mă gandesc… Draga Madalina Mihai, daca ai putea avea orice job din lume, ce ti-ai dori sa faci? Regie de teatru. Dar se spune ca nu prea-i meserie de femei… Deci ramane aia cu asistenta personala :)))) Sau orice altceva mi-ar da ocazia sa schimb scaunul de spectator pe culise… 🙂

Eu am spus ce am avut de spus. Multumesc pentru interviu si pentru ca acesta va aparea de ziua ta, iti urez la multi ani si cat mai multe impliniri pe toate planurile. Ca de obicei, imi las invitatul sa aiba ultimul cuvant, asadar spune-le cititorilor EmilCalinescu.eu de ce ar trebui sa citeasca acest interviu. Fa-i un slogan, un motto, da-i un titlu. Eu, unul, mi-am epuizat toate intrebarile (si invitata deopotriva), deci altceva chiar nu mai am de spus 🙂 OVER AND OUT :))

Hmm, din nou… O sa apelez la motto-ul proiectului Urban Gypsy, pe care l-am furat de la Nichita Stănescu… „Suntem ceea ce iubim” 🙂

Madalina Mihai 5

PS: Nu mai luasem un interviu de peste 2 ani. Ultimul interviu, cu frumoasa Catalina Coman, a aparut pe 19 ianuarie 2018. Nu am fost decis sa le reiau pana cand … Madalina mi-a luat un interviu. La finalul acestuia am provocat-o sa-mi acorde si ea un interviu. Voi decideti care este mai bun ca intervievator si care este mai bun ca intervievat.

Comments

comments

Ai ceva de zis? Vorbeste ACUM sau TACI PE VECI !