Inca un Colectiv: Cristi Mitroi

Inca un Colectiv: Cristi Mitroi

 

 

In momentele dramatice constientizezi anumite lucruri. Momentele dramatice te fac sa vezi altfel lumea, sa ii privesti altfel pe cei din jurul tau. Intr-un moment dramatic iti dai seama cine esti, cine sunt cei de langa tine si cat de mult ai gresit.

Pana acum am fost scutit de socul pierderii definitive a vreunui prieten. Decese in familie am avut, nimeni nu e scutit de acest lucru, am avut chiar rude apropiate care m-au parasit, insa, cumva, in cazul unui om in varsta durerea este mai mica. Face parte din mersul normal al vietii ca nepotii sa-si ingroape bunicii. Oricat de mult ai suferi pentru cineva apropiat, treci mai usor peste decesul unei persoane trecute de 60 de ani.

Nu am avut, pana acum, prieteni decedati in accidente de masina, prieteni care s-au sinucis ori prieteni morti din alte motive. Pana astazi. Pana acum.

Nimeni nu este scutit de tragedii, viata este facuta din momente bune si momente mai putin bune. Fiecare tragedie de genul te schimba. De tine depinde in ce mod, de tine depinde cum treci peste ele.

Astazi am aflat ca ne-a parasit Cristi Mitroi. Tin sa ii mentionez numele pentru a repara eroarea, nu stiu daca motivata sau nu, facuta de presa. Toate site-urile de stiri mentioneaza, sec, faptul ca s-a ajuns la victima cu numarul 63. Nici macar numele nu este mentionat, de parca noi, cu totii, avem nume doar vii, cand murim suntem niste banale numere. El este, astazi, numarul 63. Cand voi muri eu, habar n-am din ce motiv, oare ce numar voi fi? UPDATE: Din ce am inteles, la fel s-a procedat si in cazul celorlalte victime pentru ca familiile sa nu afle din presa. Acum vad ca a dat aceasta stire Mediafaxul (si, intre timp, o stire un pic mai detaliata pe Evz.ro). Posibil sa fi gresit. Articolul a fost scris aseara, inca in stare de soc.

Prima poza cu Cristi Mitroi, de la conferinta la care l-am cunoscut: Social Media Summit 2012
Prima poza cu Cristi Mitroi, de la conferinta la care l-am cunoscut: Social Media Summit 2012

Imi este extrem de greu sa scriu aceste randuri. Multi vor considera ca le scriu din egoism. Vor da, justificat sau nu, cu pietre in mine. Imi fac trafic pe seama unei tragedii, ma folosesc de el pentru a-mi face reclama. Pe de alta parte, tot egoism se numeste daca spun ca scriu acest articol pentru a ma descarca. Pentru a ma simti mai usurat. Nu mai bine, cuvantul bine nu-si are locul aici.

Si, cumva, tot egoism este sa spun ca sufar mai mult pentru victima cu numarul 63 decat am suferit pentru toate celelalte 62 de victime. Nu am nimic cu ele, tot respectul si condoleante tuturor familiilor indoliate, insa, cumva, asa suntem noi, oamenii, setati: sa suferim mai mult pentru cei pe care i-am cunoscut decat pentru altii. Sa suferim mai mult pentru ai nostri decat pentru ai lor, oricare ar fi contextul si oricat de multi ar fi ai lor.

Recunosc, majoritatea articolelor mele au o tenta umoristica. Nu sunt tipul de persoana care sa scrie mai bine la necaz. Dimpotriva. Din acest motiv, acest articol este, probabil, printre cele mai slabe articole scrise de mine vreodata. Niste ganduri anapoda, poate fara sens, pline de greseli. Nu am puterea sa recitesc aceste randuri, nu am puterea sa corectez cine stie ce litera mancata, ce virgula pusa in plus, cine stie ce cratima absenta ori cine stie ce exprimare aiurea.

Nu vreau like la acest articol, nu vreau nici share. Nici macar eu nu as da share unui astfel de articol. Vreau doar sa-mi cer iertare. Lui Cristi ca nu l-am ascultat atunci, imediat dupa ce m-am vazut cu el, si nu am organizat blog-meet-ul pe care si-l dorea. Pe care ni-l doream. Da, asta a fost ultima intalnire cu el: intamplatoare, la metrou, cand amandoi zisesem ca nu ne-am mai vazut de mult timp si stabilisem ca trebuie sa organizam o noua intalnire … Cer scuze tuturor celor la care tin, dar pe care, din N motive, nu i-am mai vazut de mult timp. Sunt persoane pe care imi doresc sa le vad, sa ma intalnesc cu ele, sa stam pur si simplu de vorba, sa ii imbratisez, sa ii intreb ce mai fac, ce nevoi mai au, cu ce i-as putea ajuta ori, poate, cu ce le-am gresit. Imi cer scuze familiei lui Cristi daca se simte deranjata de acest articol.

Unul dintre blogmeet-uri. Prima parca.
Unul dintre blogmeet-uri. Primul parca.

Da, avem parte de inca un colectiv: Cristi Mitroi. Nu vreau ca el, tocmai el, sa ramana un simplu numar. Da, asa am simtit ca trebuie sa fac, asa am simtit ca trebuie sa actionez. Imi cer scuze daca va deranjeaza decizia mea, sunteti liberi sa o criticati si sa ma injurati. Condoleante familiei indurerate! 🙁

Comments

comments

5 thoughts on “Inca un Colectiv: Cristi Mitroi

  1. Stai linistit Emile, eu nu cred ca vrei sa faci trafic. Si eu am scris cand a decedat o colega. Suntem bloggeri. Asa ne exprimam. Nu te judeca nimeni.
    Mă uit la poza ce ai pus-o și mă gândesc că sunt și eu acolo. Și dacă-mi aduc aminte bine, este blogmeetul care a pornit tradiția pozei de la ușa băii și la care am făcut mișto de conținutul poșetei Părintelui Neuronie.
    Cristi a fost un om pe care l-am văzut de vreo două ori toată viața. Dar am amintiri cu el. Cumva, mă simt afectată. Simt că pierderea este și a mea. Tu îl știai mult mai bine ca mine. Pot doar să-mi imaginez cum te simți.

  2. Eu personal nu am putut sa scriu despre asta. Am pus o postare pe Facebook cu ultima poza pe care ai pus-o tu. E al doilea blogmeet. La primul el parca nu venise. Si culmea e ca, si eu, ca si tine, ultima oara m-am vazut cu el la metrou.
    Si pana la urma, si tu ca si mine si Luciana mai sus, scriem de multe ori ca o forma de terapie sa ne ajute sa trecem peste unele momente din viata noastra.

  3. scrisul e terapie!!! si eu am scris acum, ca revolta- terapie pt artistii lumii!!! :((((((((((((((((((

Ai ceva de zis? Vorbeste ACUM sau TACI PE VECI !