Despre We’re the Millers voi lasa pe Sofia sa scrie. Este debutanta pe acest blog, asa ca aveti mila de ea si n-o criticati (foarte rau). Sofia, ai legatura:
We’re the Millers. Suntem familia Popescu. Nous sommes la famille Rousseau.
Nimic nu poate întrece visul American: perfecţiunea plasticata a oamenilor şi a unei bunăstări siliconată de datorii. Avem un film despre stereotipuri la superlativ: un dealer de droguri din suburbiile americane plictisite, cu o figură de hipster depresiv, o striperiţă ( pentru cititorul cu tur la pantaloni – Jennifer Anniston) cu aspiraţii filosofico-existentialiste, un virgin (ideea în sine e un stereotip în cultura americană), o adolescentă fugită de acasă care vrea să-şi găsească locşorul ei în lumea rece şi rea, spărgând cutiile cu donaţii pentru vagabonzi.
Întregul film este o parodie lungă despre personajele şi situaţiile clișeice din viaţa modernă (sic, aici intrăm şi noi romanii tranzitori prin Europa). David Clark, tipu’ la 30 şi ceva de ani care a ratat din plin visul american, se surprinde la începutul peliculei dorindu-şi ,pentru o sclipire, o familie şi o viaţă normală ; dorinţa i se împlineşte oarecum în momentul în care este obligat de şeful său să aducă din Mexic o cantitate „infimă” de iarbă pe pământul făgăduinţei. Lui Clark îi vine ideea genială de a face echipă cu Rose (mama), Casey (fiica) şi Kenny (fiul) pentru a forma o familie fericită și falsă ,îndepărtând orice suspiciuni la intrarea în vamă. Deviza este : ”fake it till you make it”. Din acest punct, temele principale ale filmului sunt familia obişnuită americană ce călătoreşte cu rulota în vacanţă,fericită şi ignorantă, diferenţele neînţelese dintre bărbaţi şi femei, pubertatea şi, în contrast, apropierea menopauzei, falsul simţ al dreptăţii şi dorinţa de îmbogăţire ce apare ca o nevoie mai puternică decât însăşi foamea. La final de reţetă , avem o glazură generoasă de umor american presărat cu situaţii penibile şi absurde, de o exagerare aproape ireală. Iar condimentele le găsim în limbajul destul de explicit , care mai mult ca sigur, ar forta-o pe Nistor să se gândească de două ori înainte să traducă „black cock down”.
Însăşi data de 4 iulie, weekendul în care familia contrabandistă îşi pune în aplicare planurile, ne cam pune pe gânduri: până unde a vrut să meargă Rawson Marshall Thurber când a regizat chestia asta? La câte simboluri şi referinţe mascate găsim prin film, am putea crede că povestea se vrea mai mult decât un simplu film de popcorn. Sau poate despicam firul în patru degeaba, vă las pe voi să vă gândiţi.
Avem scene recurente din mai multe filme americane: bogătaşul multimilionar extrem de plictisit care-şi cumpăra o balenă pentru simplul motiv că nu-i plac maşinile sport ; Jennifer Anniston care oferă un striptease într-un service de maşini, sub un duş de apă şi scântei (cam slabă reprezentaţia după gustul meu, aştept un contra de la masculi), scena intrării familiei în cartelul mexican în contrast cu scena mascaţilor ce sparg tavane de sticla de dragul efectelor de show.
Recomand We’re the Millers pentru ironia directă şi nemiloasă la adresa culturii pop americane. Nu spun că ar fi toată numai clişee şi scheme de gândire superficială, ci că filmul ăsta te face să fii mai vigilent la ce chestii împrumutăm de la vecinii noştri de peste ocean, având multă naivitate şi dorinţa de mai bine.
E un film pentru o seară cu prietena când vreţi să vă amuzaţi un pic înainte de beţie; merge şi dacă ai un câine plictisit acasă – va mirosi ridicolul de pe faţa ta şi îl vei ajuta să treacă peste depresie. Însă We’re the Millers cel mai bine merge cu o gaşcă de prieteni mulţi şi cu chef de ironii personale şi sexuale.
P.S.: Băieţi, nu vă amăgiţi singuri. Roşcatele chiar sunt perverse 🙂 .
O mentiune pentru autoarea articolului: numele ei este Sofia Ungureanu, de la asociatia ED4LEAD. Mai multe detalii despre ei gasiti pe pagina lor de facebook.
Si acum detaliile tehnice: We’re the Millers este de maine in cinematografe si este adus in Romania de MediaPro Distribution. Salutari cinefile tuturor si vizionare placuta!
6 thoughts on “Guest-post – We’re the Millers”