Guest-post – Visuri de copil, realitati de adult?

Am citit de curand o carte in care un om, aflat la finalul vietii, vorbeste despre visurile din copilarie si analizeaza modul in care si-a trait viata. Si pentru ca Emil mi-a lansat provocarea de a scrie la el pe blog un articol legat de 1 iunie, m-am gandit imediat la visurile copilariei.

Stiti, noi toti visam la ceva cand suntem mici. Fie ca vrem sa zburam, fie ca ne gandim deja la cariera si vrem sa ne facem “doctorite” sau “piloti”, cu totii visam. Unii oameni ajung sa-si  duca la indeplinire acele visuri, altii isi dau seama, cu timpul, ca-si doresc altceva. Cert este ca toti visam ceva si sunt convinsa ca, pe undeva, exista o legatura puternica intre ceea ce visam noi si ceea ce ajungem sa facem in viata.

Deseori imi amintesc de copilarie. Zambesc si-mi dau seama ca am fost un copil fericit. Ceea ce ma bucura, insa, cel mai tare, este ca sunt in continuare un copil fericit, indiferent de ceea ce spun altii si de ceea ce se intampla in jurul meu.

Pe vremea cand aveam 9-10 ani, visam sa devin profesoara si exersam la greu: aliniam toata papusile, bibelourile si alti asemenea ” potentiali elevi” si le predam, cu seriozitate si exigenta lectiile pe care trebuia sa le invat eu pentru a doua zi. Cred, totusi, ca era destul de drastica intrucat mereu ii certam pe bietii “elevi” ca nu se descurca ( autocritica de la varste fragede, caci lectia cea noua imi apartinea). Numai ca finalitatea era una excelenta: pana reuseam sa-mi fac “elevii” sa priceapa, terminam de invatat lectia si de facut temele pentru a doua zi.

Odata terminate lectiile cu clasa mea imaginara, si implicit temele, luam o binemeritata pauza in care ma jucam cu prietenii si colegii, ma uitam la desene sau hoinaream cu verisoarele. Spre seara avem un al doilea job: prezentam stiri. Va mai amintiti teletextul? Ei bine, pentru mine el era prompterul. Chiar daca eram doar in clasa a IV-a  citeam stiri cu foarte mare stapanire de sine, stiind ca, la un moment dat, voi deveni cel putin Andreea Esca.Numai ca n-a fost sa fie! Mi-am dat in seama, in vara cand invatam pentru admiterea la facultate, ca nu-mi doresc sa fiu jurnalist. Si asa am ajuns in domeniul comunicarii, care nu-i tocmai departe de jurnalism, dar voi reveni aici.

Mi se pare fascinant cum visurile noastre din copilarie ne dezvaluie cumva aptitudinile pe care le avem, ceea ce ne pasioneaza si anticipeaza ceea ce vom deveni. Abia acum imi dau seama ca sustin foarte multe prezentari in fata elevilor, studentilor, imi place mult sa lucrez cu ei, sa fac traininguri si, cumva, fara sa fiu profesoara, visul meu din copilarie s-a indeplinit. Si, s-a intamplat  chiar mai frumos decat mi l-am imaginat: merg in scoli, universitati, fac prezentari, incerc prin metode non-formale sa le ofer celor prezenti informatii care sa-i ajute, invat eu tot timpul, iar dupa ce termin treaba, exact ca in copilarie, e momentul sa merg la “joaca”, sau cum e denumita ea in lumea adultilor, la birou. Iar acolo, nu citesc dupa prompter toata ziua, cum se intampla in copilarie,  dar lucrez cu jurnalisti, gandesc campanii, pun in aplicare proiecte, fac ceea ce-mi place.

Uitandu-ma in urma, cumva visurile mele din copilarie se reflecta foarte bine, astazi, in ceea ce sunt si in ceea ce-mi doresc sa devin. Nu sunt profesoara, dar lucrez mult cu elevii si studentii si-mi place foarte mult acest lucru, ba chiar incerc sa invat constant si fac ocazional si traininguri cu adultii. Nu sunt Andreea Esca, dar nici nu-mi doresc sa fiu! Sunt un om de comunicare dispus sa-si foloseasca aptitudinile si talentele pentru a comunica excelent.

Cand eram mica imi placeau mult supereorii, ma deghizam in Zorro, Superman sau Sailor Moon si-mi doream sa salvez planeta. Inca mai visez sa salvez planeta, dar pentru ca stiu ca e destul de greu de realizat, ma implic activ in voluntariat si dezvolt impreuna cu cateva prietene proiecte in cadrul Asociatiei Devision. Asa ca planul meu din copilarie e bifat, am inceput sa salvez lumea, chiar daca deocamdata doar cu pasi mici.

In final, va incurajez pe toti sa va ganditi la ceea ce visati sa fiti cand erati mici si la ceea ce sunteti astazi. Daca e o discrepanta prea mare si simtiti vreo urma de regret, e momentul sa schimbati ceva. Nu-i niciodata prea tarziu sa faci ceea ce ai visat dintodeauna, iar 1 iunie e momentul perfect sa incepi. Daca ati devenit, exact ceea ce ati visat, va felicit si ma inclin in fata voastra.

La multi ani tuturor copiilor din noi pentru ca ei fac lumea mai frumoasa!

Daca doriti sa mai cititi si alte ganduri razlete, va astept pe blogul meu personal (http://claudiaoprescu.ro) si pe pagina de Facebook  Comunicare cu dichis.

Comments

comments

One thought on “Guest-post – Visuri de copil, realitati de adult?

Ai ceva de zis? Vorbeste ACUM sau TACI PE VECI !