Guest-post – Viata bate filmul si orientarea pe strazile capitalei ramane un mister pentru mine.

M-am nascut si traiesc in Bucuresti dar sa ma pici cu ceara ca nu pot sa-ti explic pe unde s-o iei daca ai nevoie de orientare in spatiu. Inteleg ce vrei si am o idee pe unde mama naibii trebuie sa ajungi dar vezi mai draga, cand incepi sa ma iei cu nu stiu ce strada, straduta, Sergent Caporal Dumitru, strada Labirint colt cu Dumnezeu cu Mila, m-ai bagat in ceata. Ma uit la tine ca la telenevolele coreene si stau sa ma gandesc daca merita sa urlu mai intai sau sa-ti trag o palma. Poate privirea mea de pierduta in spatiu, usor buimaca, la a treia cafea bauta pana la ora 13, iti sugereaza ca trebuie sa ma iei cu mila. Da un reper, o banca in zona, un McDonalds, o linie de tramvai sau o gura de Metrou. Nu m-a facut mama JARVIS-ul lui Tony Stark iar reperele mele geografice prin Bucuresti se limiteaza atunci cand merg pe undeva unde nu m-au purtat pasii pana atunci, la harti, intreaba un prieten ce vorbeste pe limba mea sau GPS-ul.
Acum o sa va spun o poveste. E buna de film. E comedie, pe alocuri tragedie si cu multa ironie. Rima este involuntara.
Unirii, ora 13, tramvaiul 40, oprire la Hala Traian. Superb, iar ma duc prin zone rar batute cu piciorul sau cu RATB-ul. Subsemnata circula pe trasee clar stabilite pe principiul “ vreau sa ajung repede acolo si sa ma car spre casa la fel de repede”. Scurt si la obiect doar o viata am si aia scurta, plimbatul prin Bucuresti este un fel de cursa cu obstacole si exercitiu de rabdare. Mutra mea poate tradeaza doze nebanuite de rabdare in realitate dau in clocot ca un ibric uitat pe aragaz. Ma uit la tine daca ma tii de vorba fara rost, zambesc si iti doresc toate cele 1000 de blesteme ale faraonilor, razbunarea lui Sith si a tot clanului sau, durere, multa durere pentru ca time is money iar al meu cand este in viteza work egal slim to non-existant, timpul meu pretios este dedicate placerilor: filme, carti, seriale si alte obiceiuri ce-mi fac viata linistita. Nu-mi rapi timp pretios pentru am vazut suficiente filme incat sa-ti fac de petrecanie in asa fel incat Hellraiser sa para un film Disney.
Despre ce bateam campii? Ah da. Despre Hala lui Traian. Trebuia sa ajung la locatia X, pentru un interviu la firma Y. Ajunsa in zona Hala Traian decid sa sun conform indicatiilor din email, sa solicitit asa cum s-a indicat foarte frumos un punct de reper sa stiu si eu unde sa ma duc – da, habar n-aveam de zona. Sun, raspunde o domnisoara si incepe cosmarul : ‘’stanga, apoi iar stanga, drept inainte, a doua la dreapta, intrati pe o alee, colt cu o brutarie, in spate e o farmacie…’’ Fatuca draga, faci misto de mine? Si pornesc, nu era stanga, era dreapta. Nu era inainte, era inapoi. Ca-n Caragiale imi venea sa urlu: “Amice esti idiot!”
Ajung la destinatie, o cunosc pe duduca. “Nu stiu prea bine zona.” Durere, multa durere. Sapte psihopati cu tot cu catel deveneau Mickey Mouse Club caci mintea mea ticluia un plan de razbunare. Era superb, mirabolant, era rupt din Tarantino si cu Hans Zimmer la carma soundtrack-ului. Vorbim de program, de ture, de cai verzi pe pereti, de bani, de viata si proiecte. Ies din cladire si asemeni lui Scratch din Ice Age cand isi pierde aluna realizez ca trebuie sa ajung inapoi la Unirii. Durere, multa durere.

Aceasta poveste este adevarata, exagerarile si umorul tacanit imi apartin. Multumirle pentru primul meu guest post se duc catre Emil.

©IoanaRalucaPopescu
http://ioananix.wordpress.com