Guest-post – Trezește copilul din tine!

–  nu doar pe 1 iunie, ci în fiecare zi –

Probabil că ai auzit foarte des nostalgia lui Blaga cu privire la copilărie și anume că aceasta ar fi inima tuturor vârstelor. Păi așa și este. Dacă moare copilul din noi, ne moare imaginația, ni se usucă perspicacitatea, ne refuzăm dorința de joacă nevinovată și inocentă. Uite la mine cel mai bun exemplu: femeie în toată firea, 32 de ani de ani mâine-poimâine, cu un suflet de copil care tânjește zi de zi după momentele din copilărie, ba chiar le reiterez pe unele iar pe altele le pun în practică. Ai zică că-s zănatecă sau imatură. Te contrazic: sunt tânără. Copilul din mine mă îndeamnă să zâmbesc la soare, să strig pe stradă ”te iubeeeeesc”, să alerg prin ploaie sărind prin băltoacele abia formate, să râd la lună și să-mi prind stelele-n păr. Copilăria mi-a adus cea mai mare fericire: pe Andra. Cum aș putea să dau uitării acea perioadă, când ea mi-a adus cel mai de preț dar, cu chip de îngeraș? ”Mama, când îmi faci un frățior sau o surioară? M-am plictisit singură!” spuneam pe la 6, 7 ani. Aveam atât de multă iubire de dat, încât se prelingea pe la încheieturi sub forma unor sentimente joviale și cât se poate de sincere. Apoi, într-o dimineață de mai a venit ea: Andra.  Slăbuță, ”cât o lingură de lemn” cum spunea bunica, cu pumnii strânși, ochi mici, cu gura până la urechi într-un plânset care ne anunța că e hotărâtă cu orice preț să ia viața-n piept. Am iubit-o cu disperare din prima clipă și o iubesc cu aceeași disperare și acum, când cei 24 de ani care au trecut de atunci i-au așternut pe chip o frumusețe angelică și i-au plantat în privire o istețime greu de egalat. Când Andra era cât un ghemotoc, îmi era milă și frică să o țin în brațe, de teamă să nu o rănesc. Dar mi-am luat inima în dinți și, ajutată de mama, mi-am petrecut brațele în jurul ei și am strâns-o protector la piept. Și de atunci nu am mai lasat-o să plece din sufletul și de lângă sufletul meu! Suntem legate de mii de firisoare invizibile și, deși viata și traiul de zi cu zi ne mai pun câteodată în dificutate, nu uităm că ne avem una pe cealaltă.

Dar până la Andra copilăria mea a fost bunica. Ea reprezenta tot. Am mai spus asta și cu altă ocazie: bunica părea desprinsă din povești, dintr-o “Dumbrava minunată” numai a mea. Era blajină, înțeleaptă, bună gospodină, așa cum trebuie sa fie o bunică. Era definiția prin excelență a ceea ce înseamnă “a fi bunică”. Cele mai frumoase dar și cele mai constructive amintiri care mă leagă de bunica sunt după-amiezile în care mă îmbia să intru sub pătura călduroasă, iar ea mă mângâia pe creștet și-mi citea din cartea groasă cu scoarțe albastre a lui Barbu Ștefănescu Delavrancea. Astfel, adormeam însoțindu-l pe “Neghiniță” în peripețiile sale sau jucându-mă într-un superb joc al imaginației cu “Boaca și Onea”. Bunica a fost protectoarea copilariei mele până când am împlinit 14 ani. Apoi s-a dus să-i învețe și pe îngeri cum să spună povești și cum să-i alinte pe ceilalți.

Copilăria și toate amintirile frumoase care ne leagă de această inocentă etapă a vieții trebuie prețuite la timpul lor, pentru că dacă o facem atunci, la maturitate ne vom întoarce cu drag către lucrurile și persoanele care ne-au fost dragi.

Trezește copilul din tine! Dă-i un ghiont să alunece pe toboganul fericirii, îmbie-l să se ia de mână cu zburdălnicia într-o horă a veseliei inocente. Nu uita să fii copil, să guști din plăcerea jocului, din bunătatea inimii și prospețimea sufletului. Căci asta înseamnă copilărie: inocență, puritate, o gură de aer proaspăt cu care ne putem alimenta ori de câte ori ne întoarcem privirea înspre trecut.

Mihaela Istrate, 31 de ani, Ploiești

Editor coordonator revista ”Dog Magazin”

Pe blog din 2011: www.mihaelaistrate.wordpress.com

Iubesc oamenii și pe cei mai buni prieteni ai săi (câinii), iubesc natura, ador muntele cu ale sale creste sălbatice, apreciez sinceritatea și bunul simț, reneg nepăsarea și orgoliile nefondate.