Ma numesc Luiza Daneliuc si astazi o sa fac, intr-un mod absolut conjuctural, o pledoarie pentru scris. Sau pentru orice pasiune aveti voi. Postul asta trebuia sa fie despre altceva, dar asta a iesit, practic s-a scris singur. Stie el de ce. Probabil.
Conjunctural, sunt expert contabil. Si mai conjunctural, sunt blogger. 🙂
Toata viata mea a fost o conjunctura.
La fel si meseria de expert contabil. Am inceput sa lucrez contabilitate inca de la varsta de 15 ani (poate chiar un pic mai devreme) la firma care pe atunci era a mamei mele. Pe vremea aia, meseria de contabil nu era asa reglementata, oricine care se pricepea putea tine contabilitati. Cu timpul, firma a inceput sa creasca iar legislatia sa se schimbe si se impunea prezenta unei patalamale in firma, nu doar a stiintei. Depindea de mine deci, sa ajung acreditata C.E.C.C.A.R facand liceu de finante-contabilitate si cu perspective de a merge la facultate.
Nu mi-am dorit sa fiu contabila dar pentru ca nu imi doream nici sa fiu altceva, sau altfel formulat, nu prea stiam ce vroiam, am dat la o facultate cu “management” in denumire si m-am inscris la CECCAR pentru ca sa fii expert contabil la varsta mea de atunci, era asa, something very, very cool. Si oricum, cineva trebuia sa o faca pentru a ne pastra clientii.
Astazi, cred ca in locul contabilitatii, ar fi putut fi orice. Daca mama ar fi detinut o macelarie, sau o tesatorie, sau o firma de taiat firul ierbii in patru, as fi devenit buna in acel domeniu, pentru ca era singura noastra sursa de venit. Am pus pasiune in meseria asta si pentru cativa ani buni, firma a devenit viata mea si eu viata ei. 🙂
Deoarece atunci cand ma hotarasc sa fac ceva, o fac cu pasiune, multa vreme nu am realizat faptul ca economia, contabilitatea, fiscalitatea, astea nu sunt pasiunile mele. Zi de zi, luni si ani la rand, prinsa in rutina, in planuri, in probleme, in bucurii si dezamagiri, anii au trecut si de-abia dupa o zgaltaiala grozava (si grava) a vietii, tot dintr-o conjuctura, aproape din gresesala, m-am oprit din tot ce faceam si m-am uitat in jur.
Asa a aparut blogul. Din dorinta de evadare. Din dorinta de a ma intoarce la ceea ce imi vine natural sa fac, adica sa ma uit pe pereti si sa filozofez despre nemurirea sufletului iar cand ajung la o concluzie in legatura cu subiectul, sa o scriu pe o foaie de hartie, pentru ca altfel imi explodeaza capul. Si apoi sa o iau de la capat.
Problema cu noi oamenii este ca deraiem. Am inceput blogul, dar am deraiat de la ideea de scris spre ideea de social media, tot dintr-o conjunctura. Conjunctura de a vrea sa am un blog care sa functioneze la standarde macar acceptabile. M-am pierdut in detalii tehnice, de design, detalii de promovare. Detalii.
De ce nu scriu pe blog despre contabilitate sau economie? Pentru ca blogul s-a vrut expresia pasiunii mele pentru frumos. Contabilitatea, desi facuta cu o doza de pasiune, reprezinta singurul MUST din viata mea la care nu imi permit (inca) sa renunt. Pana la a trai de pe urma pasiunii tale, e cale lunga, si ar putea insemna sacrificarea placerii in favoarea monetizarii. N-as vrea sa vad asta intamplandu-se. Asa ca prefer sa monetizez contabilitatea si sa scriu ca si pasiune, cand, despre ce, si orice vreau eu.
Cum se impaca cele doua? Prost. Extrem de prost. Pentru scris am nevoie de o stare de liniste, de izolare chiar. E greu ca dupa ce ai verificat o balanta sa te apuce starea de beatitudine si visare. Firma, meseria necesita concentrare pe concret, pe palpabil, pe taskuri bine definite. O responsabilitate imensa fata de client, generata nu debanii pe care ii incasez ca si onorariu ci de faptul ca pana si o mica gresesala de a mea, o neatentie poate duce, mai ales in vremurile pe care le traim, la blocarea conturilor fara avertisment, la suspendarea dreptului de a fi platitor de TVA, la plata unor amenzi uriase, la controale care sa intrerupa activitatea.
La polul opus avem “presiunea” de a scrie macar un post pe zi, cat de cat de calitate. Un post e targetul meu, si asa destul de off limits.
Viata dincolo de “trebuie”
Ce trebuie retinut din chestia asta?
1. Ca se poate; milioane de oameni au un job zi de zi si totusi isi fac timp pentru pasiunea lor;
2. Ca “intr-o zi o sa ma apuc de scris/gatit/colectionat timbre” s-ar putea sa nu existe; ca mai bine te apuci de o pasiune si o faci prost azi, decat deloc;
3. Ca pana si pentru pasiunea aia trebuie sa muncesti un picut; doar pentru ca esti pasionat de ceva nu inseamna ca nu iti consuma timp, energie si nervi;
4. Ca e greu sa ne obisnuim cu cu mentalitatea : traim pentru viata care incepe dupa ce plecam de la job, mai ales cand pentru foarte multi ani, viata noastra a fost job-ul; viata incepe dupa job!
It’s beginning to look a lot like Christmas :). Poate ar fi intelept ca una din rezolutiile anului viitor sa fie indreptata spre descoperirea adevaratelor lucruri pe care doriti sa le faceti si mai putin spre ce trebuie facut. Oricat de mult mi-ar placea ceea ce fac, oricat de multe recompense de ordin financiar mi-ar aduce job-ul, nu pot sa nu ma intreb cum ar fi viata mea, de fapt a noastra a tuturor, fara acest statut de sclav al timpurilor moderne. Fara Facebook, fara Iphone, fara laptop … doar eu, o bancuta de lemn, un copac (cu flori), cateva foi de hartie si o penita.
Eh. Intr-o zi.
One thought on “Guest-post – Pledoarie pentru pasiune”