Nu ştiu pentru alţii cum a fost, dar pentru mine, prima zi de şcoală a fost o combinaţie de şoc, emoţii, zâmbete şi lacrimi. Ca să-mi fac şi-o scurtă prezentare, sunt Alexandra Cristea, fericita posesoare a blogului În grădina mea; şi-mi amintesc cu plăcere de prima mea zi de elevă.
Eram o „piticoată” teleghidată, cu un ghiozdan mai înalt ca mine şi un buchet de flori pe care-l târâiam pe asfalt. Nu eram tocmai graţioasă când venea vorba de lucruri destinate fetiţelor. Eram mai băieţoasă aşa din fire şi tunsoarea mă cam dădea de gol.
Stăteam în faţa şcolii, îmbrăcată cu o fustă plisată, neagră, cu o cămaşă lălâie cu gulerul şui şi cu o vestă care încerca să dea o notă mai „trendy” întregului dezastru vestimentar. Şi asta nu era din cauză că mama nu mă aranjase cu fundiţă-n păr şi nu-mi băgase cămaşa în fustă; ci pentru că eram varianta feminină şi blondă a lui Speedy Gonzales şi hainele n-aveau cum să rămână fixe pe mine în toată mişcarea mea continuă.
Şi cum stăteam eu în faţa şcolii, neavând curaj să intru, tata a simţit nevoia să aibă o discuţie serioasă cu mine. Deoarece mama era la serviciu, lui i-a picat toată responsabilitatea în cap. Drept urmare, a început să-mi explice că urmează o nouă etapă în viaţa mea, una în care joaca va ateriza pe planul doi şi va trebui să mă concentrez mai mult pe citit, scris, teme şi stilouri Pelican.
M-am uitat un pic dezorientată la el şi am dat din cap, ca şi cum aş fi înţeles despre ce era vorba. De fapt, eu abia aşteptam să-mi cunosc colegii şi voiam să se termine discursul cât mai repede.
Iniţierea în ale şcolii a fost foarte haioasă apoi, m-am împrietenit repede cu câţiva colegi şi am început să desenăm cu cretă tot asfaltul pe care nu erau aşezate tălpi, în timp ce directoarea bodogănea şi ea un discurs care, chipurile, trebuia să ne emoţioneze. Am făcut cunoştinţă cu învăţătoarea, o frumuseţe de femeie, înaltă, blondă, cu un veşnic ruj roşu pe buze; ne-am acomodat cu pupitrele şi cu catedra şi apoi am fost trimişi înapoi acasă, cu un Abecedar, un manual de matematică şi unul altul cu o imitaţie de Iisus pe el.
Şi aici a intervenit, poate pentru prima oară, panica în sufletul meu. Am ieşit pe poarta şcolii şi am constatat că nu mă aştepta nimeni, să mă „culeagă” şi să mă ducă în siguranţă până acasă. Lacrimi turbate au început să-mi curgă pe obraji, buza de jos îmi tremura în draci iar sughiţul nu mai avea mult până să pună stăpânire pe mine. Mi-am lăsat ghiozdanul pe trotuar, m-am aşezat lângă el şi am stat aşa, cu capul în palme, plângând şi rugându-mi îngeraşul să mi-l trimită pe tata.
Nu-mi venea să cred că tocmai omul care-mi ţinuse morală înainte să păşesc spre colegii mei, despre responsabilitate şi o nouă etapă; tocmai el uitase să mă ia de la şcoală! În mintea mea fragedă, ştiam că aşa ceva nu poate fi adevărat şi-l căutam disperată cu privirea, ştergându-mi mucii şi lacrimile de pe figură.
Am aflat apoi, că tata se dusese la serviciu la mama, să îi povestească despre cât de haioasă eram cu namila aia de ghiozdan în spate şi pierduse noţiunea timpului, el fiind obişnuit cu programul de grădiniţă. Noroc de draga mea mamă care i-a spus să se grăbească spre şcoală, că sigur eu stau şi bocesc acolo, aşteptându-l. Şi aşa era.
Într-un final ne-am regăsit, ne-am îmbrăţişat şi ne-am pupat; m-a gâdilat un pic şi am râs. Întâmplarea a fost iertată, dar nu uitată; căci cine ar putea să-şi uite prima zi de şcoală?
Eu chiar si dupa atatia ani tot mai am o anumita emotie pe 15 sept..chiar daca nu incep eu scoala. Parca abia atunci simt ca a venit toamna.
Are legatura si cu vremea. In multi ani a fost cald si-n septembrie la inceput, cam pana pe 15. Pe 15 vine toamna din punct de vedere al vremii. Nu stiu, probabil cand a fost aleasa data de 15 septembrie a fost luat in considerare si acest aspect.