GUEST-POST – Domnisorica

Ora 2 dupa amiaza. Caldura mare, mon cher, caldura mare. Nu era inca vacanta, nu eram inca majora. Un fel de copil. Veneam de la liceu, era ziua mea si a tuturor copiilor din lume si nu stiu cum sarbatoareau ceilalti, dar eu chiuleam cu nerusinare de la ultimele doua ore, aparata de un 1 iunie care nu lasa pe nimeni sa ma certe si de care, evident, trebuia sa profit cumva. Eram pe atunci o domnisorica cumintica, cu capul plin de eternele povesti de dragoste ale lumii, imprumutate din biblioteca mamei si nurii abia inmuguriti sub camasa. Miroaseam aproape a flori si inca a lapte.

Autobuzul plin, cum numai pe caldura mare poate fi un autobuz. Asta se intampla acum 20 de ani, cand mijloacele de transport in comun nu auzisera de aer conditionat pe minunatul nostru plai mioritic si aerul conditionat nu stia ca se poate inghesui intr-un mijloc de transport in comun.

A treia statie dupa liceu in directia acasa la mine, era o fabrica de incaltaminte si la fabrica se schimbase tura. Se urca asadar o armata de oameni ai muncii, cu subtiorii nadusiti si tricourile naclaite de sudoare. M-am inghesuit si mai mult in bara din spatele autobuzului, incercand sa imi feresc rochita alba si proaspata ca dimineata de vara de atingerile barbatilor care se inghesuiau viguros sa ajunga pana cat mai aproape de casa pe cele patru roti ale transportului in comun. In mare comun. Nu stiu daca simturile mele care in perioada aceea se trezeau la viata intr-un mod pe care nici eu nu-l intelegea prea bine sau o frana brusca a soferului, mi-au dezvaluit indecent de aproape de mine un corp din acela transpirat. Am tras cu coada ochiului in timp ce in obraz ma lovea, acra, respiratia lui. Ii simteam mana incordata, atarnand teapana pe langa corp, intr-o pozitie nefireasca si mi se parea ca se atinge de salele si fesele mele, cum altfel decat intentionat? Ce alt motiv ar putea avea sa nu se sprijine de bara de sustinere a autobuzului, de exemplu? Ce scuza putea sa aiba pentru a se lipi libidinos de parti moi si sensibile din corpul meu? Tresaream la fiecare frana, ma strangeam ca sa ocup cat mai putin loc, cu mintea sufocata de scarba si cu nasul lipt de geam si blestemam in gand ideea de a pleca de la ultimele doua ore, exact cat sa prind ora de varf.

Mana aceea rigida pe care o simteam ramanea acolo, oricat incercam sa ma sustrag atingerii ei. Pielea mi se incretise revoltata, de spaima, de dezgust, eram gata sa tip, dar imi era rusine. Daca nu ma pipaie totusi si doar mi se pare mie? Dar atunci de ce tine mana asa, in jos, rigida, in pozitia aceea nefireasca? Nu ma rugam decat sa dispara odata. Si dupa 15 interminabile minute miracolul s-a produs. L-am vazut coborand greoi. Autobuzul nu plecase din statie, inca isi culegea noii calatori, cand am vazut alergand spre el o fetita blonda, de vreo cinci anisori, imbracata intr-o rochita alba, exacat ca a mea. „Tati!” Si in timp ce masina se punea in miscare indepartandu-se usor, am vazut mana care statuse lipita de mine intr-o pozitie nefireasca cum se indrepta si ridica, in entuziastele exclamatii ale copilului, o papusa. O papusa mare, cu par blond si codite cuminti, o papusa frumoasa, cum primisem si eu pe vremuri, cand eram copil si era ziua mea si tata venea de la fabrica. Nu se vedeau, dar am intuit intr-o fratiune de secunda ca degetele muncitorului se albisera de incordare, incercand sa tina papusa, pe tot prcursul drumului de la fabrica pana acasa, cat mai delicat, ca sa nu ii murdareasca rochita apretata. Sa o tina intr-o pozitie nefireasca, ferita de atingerile calatorilor, lipita de singurul lucru curat din autobuzul acela imbacsit si naclait de sudoare: rochita mea de domnisorica sensibila, de piela mea incretita de indignare.

In secunda in care fetita s-a aruncat in bratele muncitorului si l-a strans fericita, mi s-a facut brusc rusine. Era 1 iunie. Ziua mea si a tuturor copiilor din lume.

Dana Lalici