Guest-post – Domnișoara Christina

Nu-mi aduc aminte să fi așteptat un film cu mai multă nerăbdare și anticipație, așa cum am așteptat-o pe Domnișoara Christina. Număram zilele din calendar până la premieră. Am citi cartea de trei ori, ultima dată chiar în weekendul dinaintea premierei pentru a fi la curent cu toate detaliile, pentru a putea înțelege pe deplin subtilitățile și jocul psihologic. Probabil asta este și problema. M-am așteptat prea mult ca filmul să fie o reproducere vizuală fidelă a cărții.

Avem o relație specială, Eliade și cu mine. It’s a love-hate thing. Nu o înțelegi decât dacă o trăiești. Așa și cu filmul acesta. Filmul este ca o poveste de dragoste terminată prost și apoi povestită printre sughițuri de plâns unei prietene care habar nu are despre nimic din ce ți s-a întâmplat. În mintea ta totul este coerent, pentru că ai trăit povestea. Prietena ta se uită la tine mirată, făcând un efort de imaginație să umple golurile pe care tu le lași în poveste.

Nu știu ce au înțeles din acest film cei care nu au citit cartea. Probabil foarte puțin din multitudinea de sentimente, de stări prin care treci când citești nuvela. În opinia mea, cea mai mare problemă a aceste ecranizări este că, în carte, majoritatea dialogului dintre personaje se petrece în gând. Aceste gânduri, care spun foarte multe despre starea de spirit a unui personaj, care completează și explică o scenă într-un mod indispensabil, nu au fost redate deloc. Replicile actorilor sunt exclusiv cele efectiv rostite de personaje în carte, iar din această cauză dialogul pare trunchiat, pe alocuri incoerent și hilar, iar asta într-un mod eronat, pentru că, de fapt, în carte dialogul este tot timpul continuat în gând.

Citind cartea, domnișoara Christina mi s-a părut inumană. Rece, răzbunătoare, crudă. În film, am întâlnit o Christina caldă, iubitoare, umanizată. Nici un moment nu am simpatizat cu ea când am citit cartea, nici un moment n-am încercat să găsesc o justificare acțiunilor ei, nici o secundă dragostea lor nu mi s-a părut posibilă. Filmul te face să crezi că acțiunile ei sunt născute dintr-un sentiment nobil pentru tânărul nostru june, dintr-o pasiune nevinovată a unei tinere pentru un bărbat interzis ei.

Impresionant jocul actorilor, impresionantă locația, undeva lângă Bacău, unde au fost filmate scenele de exterior, deși eu îmi imaginasem casa total diferit, mult mai mare, mai întinsă, mai impunătoare.

Impresionant momentul când regizorul filmului a venit în fața publicului și ne-a răspuns la toate curiozitățile referitoare la modul în care a fost realizat filmul. S-a văzut cât suflet a pus în această producție și cât de mândru este de ea. Am simțit asta și am fost și eu mândră alături de el, mândră că se produc filme românești, că actorii nu renunță la această meserie care cere un sacrificiu major, acela de a-ți pune sufletul pe tava în fața publicului. Mândră că există cinematografie românească, artă românească.

Dar nu l-am simțit pe Eliade, nu i-am simțit amprenta distinctă pe care o regăsim în toată creația sa. E ca și cum cineva a luat nuvela și a personalizat-o complet, a rescris-o dându-i alt înțeles.

N-am simțit teama, groaza care te cuprinde când citești cartea. Dacă o citești la ceas de seară, singur în cameră cu lumina stinsă, există momente când ești tentat să te ridici și să o aprinzi pentru că ți se pare că auzi zgomote străine prin casă. Un fior rece ți se strecoară în suflet chiar dacă nu crezi în mod normal în umbre. Filmul încearcă pe alocuri să transmită starea de panică dar trecerea de la o secvență la alta se face prea brusc.

Poate așa se întâmplă când iubești prea mult ceva, nu suporți să-i fie schimbat, modificat, alterat nimic. Pentru că tu iubești întregul pentru ceea ce este. Mie îmi plac toate bucățile din care este făcut filmul – jocul actoricesc, coloana sonoră, decorul, costumele sunt superbe, dar nu mi-a plăcut asamblarea și asta nu pentru că în esență ar forma un întreg grotesc, ci doar pentru că nu formează întregul meu, imaginat, visat, trăit ca experiență proprie în momentul lecturii.

Alaturi de Luiza, la avanpremiera filmului
Alaturi de Luiza, la avanpremiera filmului

Îmi pare așa rău pentru Domnișoara Christina – filmul, dar eu am citit Domnișoara Christina – cartea. Nu pot să spun că recomand mai mult cartea sau mai mult filmul. Sunt două lucruri distincte, din punctul meu de vedere total diferite, iar fiecare operă merită apreciată pentru ceea ce este. Domnișoara Christina rămâne o capodoperă a literaturii românești iar ecranizarea acesteia trebuie tratată ca atare.

 

Luiza Daneliuc

Comments

comments

6 thoughts on “Guest-post – Domnișoara Christina

  1. Pingback: Domnisoara Christina (2013) | AnzhelaMovies

Ai ceva de zis? Vorbeste ACUM sau TACI PE VECI !