Mă bucuram, cândva. Nu pentru cadouri, nu, ştiam foarte bine de unde vin. Pentru atmosfera aceea aparte care se instaura în case. Ţinând cont de vremurile pe care le-am prins, aş spune că era unul dintre puţinele momente în care familia încerca să facă faţă unui sistem care o ucidea pas cu pas.
Acum nu mă mai bucur. Crăciunul nu mai există. Este un simplu motiv de a exacerba tot ceea ce este mai românesc în ţara asta al cărei nume am să continui să-l scriu de multe ori cu doi de “r”. ACUM este momentul să faci fapte bune. ACUM este momentul să ajuţi. ACUM este momentul să uiţi de duşmănii. ACUM este momentul să fii vesel. Acum şi, mai ales, NUMAI ACUM.
Crăciunul zilei de azi este o târfă de pe Văcăreşti căreia îi poate “da o cârjă”, cum se exprimă băieţii de pe Rahova, oricine are 30 lei în buzunar. Asta ca să nu mai spunem că acceptă şi bonuri de masă. Crăciunul a ajuns o dramă a lipsei de intelect pe baza căreia îşi joacă rolul de artişti rataţi tot soiul de personaje: beţivii, rataţii, ipocriţii, ONG-urile care nu ştiu ce iniţiative să mai pornească pentru a vedea lumea că “fac şi ele ceva”, plus alte tipuri de nimeni mai mult sau mai puţin patibulari.
Aş readuce sărbătoarea asta oamenilor. Oamenilor adevăraţi. Din nefericire e cam târziu şi pentru sărbătoare şi pentru oameni adevăraţi. Ca să obţii aşa ceva ar trebui să scuteşti de viaţă trei sferturi din ţară. Să scapi de fiecare cretin, să anihilezi apucăturile megalomanice din fiecare şi să reconstruieşti un moment al bucuriei adevărate, nu al mimării ei. Să reînveţi oamenii că sărbătoarea asta nu stă în colindele agresive, în cumpărăturile animalice, în ofertele imbecile, în facerea de bine cu interes. Crăciunul nu a fost niciodată despre ce este “în afară”. Crăciunul a fost despre ce este “înăuntru”.
În Rromânia lui 2012, în oameni nu mai este nimic. Nici măcar viaţă, chiar dacă bătăile de inimă ar putea fi asimilate cu aşa ceva. Tocmai de aceea nu mai pot trăi în ei şi aruncă totul în ochii pulimii, pentru a se păcăli pe ei înşişi că ar avea vreo însemnătate.
Perioada asta a anului va trece şi ea. Şi mă bucur.
După ea, oamenii nu vor mai fi ipocriţi. Vor fi doar ce pot să fie.
Bogdan Costantinescu
2 thoughts on “Guest-post – Amar”