Guest-post – 1 iunie, o părere legată de copilărie şi amintiri

UPDATE:  Am 25 de articole si nu 24. Din acest motiv articolul lui Alexandru Nan este postat la 00:30, el fiind oricum in afara concursului (Alex nefiind blogger). Apoi vor fi articole doar la fix, asa cum am promis 🙂

Ziua copilului a fost menţionată prima dată la Geneva la Conferinţa Mondială pentru Protejarea şi Bunăstarea Copiilor în august 1925, la care 54 de reprezentanţi din diferite ţări, au adoptat Declaraţia pentru Protecţia Copilului. După această conferinţă, multe guverne au introdus „Ziua copilului”. În Turcia Ziua copilului a fost sărbătorită pentru prima dată în data de 23 aprilie 1920. În anul 1954 Fondul Internaţional pentru Urgenţe ale Copiilor al Naţiunilor Unite (UNICEF) a emis o recomandare care prevedea faptul ca fiecare Stat să dispună de o zi la aşa-numita „Ziua copilului”[1]

Senzaţiile agramate revin din nou la maşina de scris. Dorinţa de a scrie iarăşi aici vine după iniţiativa unui amic de a merge în parc de 1 iunie şi să ne jucăm exact ca în vremea copilariei… acum să vedem care ar încăpea pe căluşei.

Avem prilejul de a sărbători copilăria şi de a ne aminti cum ne ocupam timpul cu jocurile noastre din acel univers perfect al nostru. Păi… îmi aduc aminte cum băteam mingea în spatele blocurilor. Jucam prinsea, ascunsea, lapte gros… mai făceam zgomot, iritam câte un vecin obosit sau nemernic. Noi, copiii 90-lor, de ziua noastră ne bucuram de festivităţile prezentate la tv de Marian Râlea, mai apărea pedofilul gras de la Feriţi-vă de Măgăruş, pe alt post era Arlechino… Uneori carnavalul copilăriei era ghidat de Mihai Constantinescu …mahmur cum era se trezea devreme şi se juca cu cei mici, un penibil cu potenţial. În afară de televiziune, primăria şi şcolile aveau pregătite programe în stil comunist: nişte parade, competiţii sportive(în general maraton, concursuri de ştafetă, fotbal între unităţi de învăţământ şi uneori şah) iar  pentru preşcolari desene pe asfalt. Sincer, era important că nu mergeam la şcoală şi începea să miroasă vacanţa de vară.

Cărţile copilăriei modelau plăcut subconştientul nostru iar perioada de tranziţie ne-a dăruit primele programe tv cu desene animate de unde avem atâtea personaje de amintit.

Dulcea copilărie… cu toţii trebuie să avem secvenţe memorabile din copilărie. Eu unu terorizam locuitorii din faţa blocului aruncând cu ouă, cartofi. Aruncam pungi cu apă aşa cum trebuie, dădeam în ţărână ca să umplu lumea de nămol când stătea pe bancă. Aveam un moş care fura cablu pe scară, noi eram de treaba şi îi rupeam firul seară de seară, odată i-am lăsat şi o filă din reviste porno pe preş iar de crăciun am pus petarde.

Iarna aruncam cu bulgări în autobuze şi dube, uneori fugeam de un şofer nervos pe nişte copii cretini. La colind mâzgăleam cu obscenităţi uşile celor care nu primeau colinda în casă.

Voi ce minunăţii făceaţi când eraţi mici?

Acum e trist că mulţi micuţi nu se despart de planeta PC şi nu prea mai fac nimic interesant. Parcă lipseşte acea gingăşie a copilăriei. Întro eră în care educaţia se vrea superioară şi avem analize despre psihologia copilului, în cel mai fericit caz cei mici ascultă mizeriile părinţilor. Jucăriile au alte conotaţii iar imaginaţia nu mai ajută aşa mult ca în alte vremuri. La TV au acces la o puzderie de programe iar de vechile valori parcă îşi bat joc. Singurii care am văzut că le pasă de sănătatea mentală a copilului lor sunt profesorii şi cei care au tenta să fie culţi în corporaţii. Aici au ocazia interpretării unui rol de bună calitate care îl duc la final. Ipocrizia de la locul de munca îi antrenează pentru asta, iar faptul că citesc x tratate de  educaţiei oferă o bază solidă.  În fine e mult de dezbătut pe tema asta şi s-a tot scris, aşa că facem loc experţilor să trateze. Dar reţineţi: “If your kid needs a role model and you ain’t it, you’re both fucked.” – George Carlin.

O zi cât mai frumoasă,

Alex Nan