Este prea mult content este fraza care mi-a ramas in minte de la Pr Summit 2022, cea mai recenta conferinta de online la care am participat. De fapt, PRIMA la care am participat de cand s-au ridicat restrictiile.
Si, de fapt, cu asta incep, urmand sa vedeti ca acest inceput are mare legatura cu ideea de baza. Asadar, printre multele altele, eu duceam lipsa de socializare, de networkingul ala misto, de intalnirile cu diversi bloggeri, piari si alti lucratori in online.
Stiu ca m-am contrazis cu multi in timpul pandemiei (da, pentru mine este de domeniul trecutului) in privinta asta: ei imi spuneau ca e o pierdere de timp, eu le spuneam ca socializarea asta este foarte misto, foarte utila.
Cineva-mi spunea ca de cand cu pandemia a reusit sa vada o tona de conferinte, traininguri si alte asemenea la care altfel nu ar fi ajuns. Altcineva spunea ca e ok sa urmareasca de la distanta, ca e in alt oras, ca drumul pana la Bucuresti ar dura mult.
Fraza care m-a impresionat, care m-a pus pe ganduri, a fost alta: la conferinte de fapt socializezi cu aceleasi persoane. Cunosti 3-4-5 persoane, cu ele iti petreci pauzele. Degeaba-s 300 de participanti, ca nu vorbesti decat cu 30.
Dupa PR Summit 2022 mi-am dat seama ca asa este, am salutat pe multi, dar de socializat efectiv am socializat doar cu cativa. Maximum 6 persoane (oare asta o fi un semn ca nu mai sunt o persoana atat de sociabila?). Nu zic, e ok ca le-am intalnit, m-am bucurat, m-as fi bucurat daca erau si altii, insa intr-adevar interactionez cu putini oameni la un astfel de eveniment.
Ma rog, la mine e altfel: eu ma pot bucura de prezenta unor oameni fara sa socializez efectiv cu ei. La teatru merg nu pentru ca as cunoaste ceilalti spectatori, ci pentru ca impreuna formam o persoana colectiva, PUBLICUL. Publicul, ca persoana colectiva, face un schimb de energii, de vibe-uri (romgleza sa traiasca), cu cei de pe scena. Evident ca acelasi lucru se intampla si in cazul conferintelor.
Deci eu prefer sa merg intr-un loc cu multe persoane, chiar daca interactionez cu putine. Nu imi plac aglomeratiile FOARTE-FOARTE MARI, alea tip concerte, cu mii de oameni, am si eu o limita, desi recunosc ca proiectiile de la TIFF din aer liber, cu 1-2-3 mii de oameni (nu stiu exact cati intra in Piata Unirii din Cluj) sunt printre preferatele mele, insa salile de teatru, cu 7-8-900 de oameni imi plac la nebunie. Le ador. Fara sa desconsider salile de teatru micute, de 30-40 de oameni. Toate, insa, imi plac pline: prefer oricand o sala de 50 de oameni ocupata toata in dauna unei sali de 800 de oameni ocupata 30% (asta apropo si de restrictii).
Revenind, insa, la conferinte, discutia era la un moment dat despre surplus. Sunt prea multi participanti, multi dintre ei nu ar trebui sa fie acolo. Pe mine, insa, nu ma deranjeaza, atat timp cat ei nu-mi ocupa mie locul. La modul propriu: de ce m-ar interesa ca X este prezent? Este prezent IN LOCUL MEU? Imi ia mie painea? Evident ca nu.
Daca X este deranjat de acele multe persoane, atunci are o problema. Pe mine nu ma deranjeaza pentru ca imi stiu locul, stiu unde ma situez, stiu de ce sunt acolo. Stiu si calitativ, de ce sunt chemat, stiu in mare si cantitativ, unde ma situez. Stiu singur daca pierd timpul ori daca prezenta mea acolo imi aduce ceva. Si, evident, prefer sa iau partea buna, sa vad jumatatea plina a paharului: in loc sa fie o conferinta cu 30 de oameni, the best of the best, creme de la creme, pentru atmosfera, pentru vibe, este mai bine sa fie o conferinta de 300 de oameni. Nu e ca si cum ai indoi vinul, te poti bucura de conferinta si daca ai langa tine persoane care poate nu merita. Desi chiar si aici e relativ. Cine ar trebui sa stabileasca cine merita si cine nu?
Eh, dragii mei, fix la fel stau lucrurile si-n cazul contentului. Este prea mult content, ceea ce inseamna ca eu am o responsabilitate, eu trebuie sa triez, eu trebuie sa ALEG. Eu, ca cititor, eu, in calitate de consumator. Si ma bucur al dracului de mult ca se intampla asta, ca alegerea este a mea si nu a altuia.
Sunt sute de podcasturi, unele aparute peste noapte. Nu mi-as dori nicicum sa fie mai putine, nu mi-as dori ca cineva sa faca in vreun fel vreo selectie. Este loc sub soare pentru toata lumea. As zice acelasi lucru si daca m-as apuca eu de podcasturi. E un podcast care nu zice nimic? Foarte bine: va iesi singur de pe piata. Sau, daca nu, inseamna ca exista un public care asta vrea sa auda: un mare nimic. Care public oricum nu s-ar indrepta spre mine. Sau s-ar indrepta daca si eu as face un podcast despre nimic.
Cand se plange un client ori o agentie ca e prea mult content este de inteles. Cand, insa, se plange un CREATOR de continut ca este prea mult content, mi se pare absurd.
Este prea mult content pe bloguri, caci aici activez eu, si ma bucur nespus ca se intampla asta. Daca tu esti blogger si NU te bucuri, dorindu-ti cenzura, dorindu-ti o triere arbitrara, inseamna ca esti un mare-mare ipocrit. Sau poate, cine stie, ai o parere prea buna despre tine si ai impresia ca ai fi reusit oricum in blogging, chiar si cu 10 comisii de cenzura.
Chiar asa: daca este prea mult content pe bloguri si tu esti blogger, de ce nu ne faci tu un bine si sa renunti la a mai genera continut? Poti rezolva o mica parte a problemei. Si, pe bune, daca ai mentalitatea asta chiar ai face un bine blogosferei!
Eu nu cred că e prea mult content, cel puțin nu content de calitate, deci să se tot facă (din acela din prima categorie). Cât despre conferințe e bine că se organizează din nou cu public, e un semn de normalitate. Pentru mine e complicat să ajung, nu doar pentru că sunt în provincie, ci pentru că am un job deci mi-ar plăcea să fim luați în considerare și noi ăștia care activăm și profesional și extra-profesional în domeniu.
Aia era ideea: e prea mult content si din cauza cantitatii nu mai reusim sa dam de contentul de calitate.
Problema cantității vs calitate se rezolvă de obicei prin recenzii. Fie într-un oraș 200 de restaurante. Doar că de fapt 100 sunt cantine, 40 sunt bistro-uri, 30 sunt restaurante mediocre. Din cele 30 rămase în competiție, vine un recenzor și zice „Uite, ăsta ar fi top 3”. Și gata.
Problema recenziilor nu este una nouă, și filme se produc în draci. Eu unul chiar sunt dintre aceia care citesc un pic despre un film înainte să investesc timp în a-l privi – măcar să mă asigur că se potrivește cu criteriile mele. Am abonament la Netflix, dar îl folosesc alții; pentru mine este un morman de gunoi, în principiu; am văzut cîteva secvențe de prin serialele lor, m-am lecuit.
Întrebarea la bloguri și podcasturi ar fi de ce nu încearcă prea mulți să recenzeze. Prima facie, un răspuns ar fi faptul că nu merită făcută activitatea; nu te plătește nimeni, orgoliile sunt mari dar miza mică.
Dar intreb invers: de ce nu te plateste nimeni sa faci recenzii? Nu cumva e o paine de mancat daca poti sa devii cu adevarat bun pe asta, pe o activitate INCA neremunerata?