De ce nu imi plac scuzele

Emil Calinescu de ce nu imi plac scuzele

Nu imi plac scuzele. Le consider inutile, absurde si uneori chiar amuzante. A miza pe ele, a-ti dori neaparat ca cineva sa-si prezinte scuzele, mi se pare o absurditate. O aberatie.

Nu imi plac scuzele in niciun sens. Nici sa le prezint (nu sa le cer, cum gresit se exprima 90% dintre concetatenii mei), nici sa mi le prezinte altcineva.

Daca eu i-am zis cuiva ca e prost ori proasta, oare ce ar insemna scuzele mele: ca-mi pare rau ca am zis ori ca imi pare rau ca persoana respectiva este proasta? Serios acum.

Da, deseori ma scap, spun lucruri pe care n-ar trebui sa le spun. Deseori regret, uneori, insa uneori chiar ma bucur. Consider ca am facut ce trebuie, consider o usurare. O bucurie ca am avut curajul necesar.

Chiar si cand regret, scuzele tot absurde mi se par. Nu doar inutile, ci chiar absurde.

Cand vorbim despre persoane publice, scuzele publice au alt sens. Daca o entitate (un ziar) sau o persoana particulara il acuza pe politicianul X de furt, scuzele inseamna retragerea acuzatiilor. Nu inseamna ca acelei persoane ii pare rau, ci inseamna ca n-a putut dovedi. Au, insa, utilitate acele scuze: o minima reparare a imaginii persoanei acuzate.

Ca sa traduc in limbaj curent, iti prezinti scuze opiniei publice ca n-ai putut proba acuzatia.

La scoala (fie ca vorbim de scoala generala, liceu sau facultate), scuzele sunt la fel de inutile. Are sens sa te duci la profesor sa-i spui ca-ti pare rau ca ai incercat sa copiezi? Poate pentru unii profesori, care adora atitudinea umila a elevilor, are sens. Le gadila orgoliul. Insa in practica are utilitate zero. Important este rezultatul, daca acel elev mai incearca sau nu sa copieze. Lucru care se poate observa in actiunile sale viitoare. Evident, elevul va constientiza ca actiunea lui a fost neinspirata, ca era mai simplu si mai eficient sa invete si sa ia o nota pe merit.

Un elev a fost prins copiind, a luat 2, apoi a invatat tot anul si a ajuns printre cei mai buni elevi. Evident, regreta ce a facut. A revenit pe drumul cel bun. Insa poate face asta fara sa-si prezinte VERBAL, OFICIAL, scuze. Si-a modificat radical comportamentul. Asta ar trebui sa fie de ajuns. Ar trebuie sa fie scopul principal.

Sa ma dau pe mine exemplu, asa cum o fac deseori. Nu stiu cum se face, insa chiar aflu cand cineva ma barfeste. Daca ar face-o doar o data, poate n-as afla. Insa cine are prostul obicei sa ma barfeasca o face tare si des. Asa ca se aude. Eh, sa stiti ca am avut surpriza sa aud ca persoane care cu 3-4-5 ani in urma ma barfeau acum ma vorbesc de bine. Unii spun ca am progresat mult, ca m-am maturizat. Iar altii spun ca si-au facut pur si simplu o impresie initiala gresita despre mine.

Am, evident, si exemple contrare: persoane care aveau o parere buna despre mine, pe care chiar le-am ajutat, asa cum am putut, si care acum mananca cacat (cacofonie intentionata) despre mine pe oriunde apuca. Nu m-ar deranja daca ar spune pur si simplu ca-s prost, tampit ori macar incult, insa chiar ma deranjeaza sa aud ca spun chestii neadevarate despre mine.

In ambele cazuri, scuzele sunt absolut inutile. In primul caz, de ce si-ar mai cere acele persoane scuze? Acum au o parere buna despre mine, eu ma bucur ca am reusit sa le-o schimb. In al doilea caz, atat timp cat ele au o parere proasta despre mine, cu ce ar schimba scuzele acest lucru? Daca din greseala le-as surprinde in flagrant, oare acest lucru ar schimba datele problemei? Evident ca nu.

Nu imi plac scuzele si pentru ca in 99% din cazuri sunt seci, lipsite de logica. Tu ai facut o mare tampenie, asa ca singurul lucru pe care esti capabil sa-l produci este „Imi pare rau”. In maximum 1% din cazuri scuzele sunt cu adevarat rationale, argumentate, inteligente.

Mai demult vazusem un film, o distopie, in care oamenii trebuiau sa spuna robotic „Imi cer scuze”, replica urmata de un raspuns automat, de undeva din ceruri, din difuzoare (de la un mare „Big Brother”): „scuzele ti-au fost acceptate”. Cam asta este imaginea mea generala despre scuze, atat despre prezentarea lor, cat si despre acceptarea lor: o chestie automata, de politete, absolut inutila in mod efectiv.

Cand sunt, totusi, utile scuzele? Nu-mi plac scuzele in 90% dintre situatii, insa in cateva ele sunt chiar utile. Dau 3 exemple:

  1. Atunci cand am facut ceva NEINTENTIONAT. Am varsat ceva pe tine ca sunt neindemanatic, ca sa dau cel mai soft exemplu. Aici, la limita, pot fi invocate si actiunile la betie. Nu OPINIILE, caci in cazul lor vorbim de ceva real. Daca eu spun LA BETIE ca X e naspa, inseamna ca asta e parerea mea despre X, pe care am scapat-o la betie. Deci scuzele sunt inutile. Daca, insa, la betie ma agit, rad, vorbesc tare, poate daram ceva, sparg ceva, atunci am o scuza. Scuzele chiar sunt justificate (desi multi considera ca betia e ceva voluntar, ca AM VRUT sa ma imbat).
  2. Atunci cand am facut o predictie care nu s-a adeverit. Poti fi ditamai analistul, care a spus ca nu va fi razboi in Ucraina, poti fi analist economic care nu a prevazut caderea EURO fata de dolar ori poti fi un sfatuitor al cuiva la pariuri sportive, care si-a sfatuit prietenul sa puna un pariu care s-a dovedit necastigator. Nu ai facut-o intentionat, pur si simplu asta ai crezut tu. Ai dat-o-n bara.
  3. Atunci cand am facut o alegere gresita, din N motive. De exemplu, un sef il alege pe X ca adjunct, apoi dupa 3 luni se duce la Y si-i spune ca trebuia sa-l aleaga pe el. Scuzele sunt logice, utile. Putem da multe exemple aici, inclusiv un selectioner care l-a chemat pe X si nu pe Y la echipa nationala (in lotul pentru turneul final). Evident, scuzele trebuie insotite de explicatii, de ce ai luat decizia gresita, te-ai luat dupa altii, ai crezut in acea persoana, ai dat cu banul, aveai informatii gresite …

Ajung, evident, la scuzele lui George Buhnici. Vedeti mai sus clipul complet. Absurde. Penibile. Tardive. Dupa mine, si daca veneau imediat tot inutile erau, dar aveau un minimum bun-simt.

Imediat dupa declaratie, el a venit cu completari, a vrut sa-si justifice opinia, prostia. Scuzele au venit abia cand el a vazut reactiile si MAI ALES dupa ce un mare brand, o importanta sursa de venit, a rupt colaborarea cu el.

Daca scuzele ar fi fost insotite de donatii catre ONG-uri de profil, daca scuzele ar fi fost dublate de o schimbare a atitudinii (de azi nu mai vreau sa vad declaratii in favoarea pedofiliei ori body-shaming), ar fi fost ok. Dar, din punctul meu de vedere, acele atitudini ar fi putut veni, inca ar putea veni, si fara scuze. Scuzele alea seci si inutile, robotice, ar putea lipsi.

Nu, articolul NU este despre Buhnici, el este doar un exemplu. Poate cel mai cunoscut, cel mai actual, dar nicidecum singurul.

Nu pot sa inchei fara sa va spun cum decurgeau (si inca decurg) scuzele la gradinita si la scoala. Daca elevul X a spus ceva rau despre Y ori daca cei 2 s-au luat la bataie, educatoarea ori invatatoarea ii cheama pe amandoi si-i pune sa dea mana ori il pune pe X sa-si prezinte scuzele. X o face pentru ca asa a vrut „doamna”, fara ca asta sa insemne ca parerea lui X s-a schimbat ori ca X si Y ar putea fi pe bune prieteni. Nu se intampla asta. Ori daca se intampla, cu siguranta NU se intampla pentru ca „doamna” i-a pus sa se impace.

Emil Calinescu la Cheile Gradistei

Asadar, iata de ce nu imi plac scuzele. M-am pus pe mine in prim-plan pentru ca sunt blogger, iar bloggingul este despre mine. Pe un site, intr-un ziar sau intr-o revista as fi fost mult mai detasat, m-as fi marginit la exemplele celelalte. Insa pe blog scriu despre mine, despre cum vad EU lucrurile si, pe cat posibil, ma dau pe mine exemplu. Si nu, nu imi prezint scuzele pentru asta!

Ai ceva de zis? Vorbeste ACUM sau TACI PE VECI !