„Emile, pui prea multe poze cu tine pe blog. Nu crezi ca daca vorbesti despre mere, ar trebui sa pui o poza cu un mar si nu una cu tine?”
De aici porneste acest articol, de la acest repros primit acum cateva zile. Persoana in cauza avea mai multe reprosuri, care plecau toate din acelasi punct. Imi spunea, de pilda, ca pe blogul de carte, in poza cover a oricarui articol, apare si mecla mea, lucru care i se parea gresit. Imi spunea ca blogul cinefil (pardon, CINEMIL) e plin de poze cu mine alaturi de actori. La fel si cel de teatru.
Intrebarea finala era: tu promovezi acele filme, acele carti ori acele spectacole sau te promovezi pe tine prin intermediul lor?
Evident, nu e prima oara cand primesc acest repros. Nu e ca si cum as fi fost surprins.
Acum ar trebui sa si raspund, nu? Insa pe bune ca mi-e greu sa o fac. Toate raspunsurile pe care le-as putea da sunt banalitati, sunt lucruri deja stiute. Voi parea Captain Obvious. Insa imi asum aceasta postura si voi incerca sa raspund.
Un prim raspuns ar putea fi comparatia dintre mine si un editorialist al unui ziar. Un editorialist dintr-un ziar clasic are in dreptul „pastilei” sale propria poza. Editorialistul X vorbeste despre Trump, despre Zelensky, despre Putin, despre Basescu ori despre Macron, insa singura poza pe care cititorul o poate vedea este una a autorului articolului. Si, atentie, asta se intampla nu doar in varianta tiparita a ziarului, ci si in online. Or fi si acei editorialisti foarte narcisisti, nu?
Al doilea raspuns este o intamplare pe care trebuie sa v-o povestesc. Eram la un festival la Timisoara, la a doua mea descalecare acolo. A doua n-a fost ultima, din fericire. La un moment dat, in a treia sau a patra zi de festival, la micul dejun, vine la mine o regizoare care-mi spune pe un ton foarte hotarat: Diseara vii la mine. (Face o pauza de cateva secunde, au parut o eternitate pentru mine care eram nemancat si adormit, dar probabil erau doar cateva secunde, apoi continua) La mine la spectacol.
Care era faza? Eu aveam pe frontispiciul blogului (pe homepage, ca sa folosesc un termen mai potrivit in peisaj) propria poza. Multa lume auzise de blogul meu, auzise si de alte bloguri, dar avantajul meu este ca aveam si poza. Puteau face asocierea corecta. Si poza nu era minuscula, era chiar mare, vizibila chiar si pe ecrane mici.
Al treilea posibil raspuns, nicidecum ultimul, este cel legat de bloggingul personal. Bloggingul este despre mine, despre experienta mea cu acea carte, cu acel film, cu acel spectacol de teatru. Nu este un articol obiectiv, o recenzie, ci impresii legate de acel articol. In cazul in care cititorul uita ori se face ca ignora, vizualurile din articol ar trebui sa-i reaminteasca.
Nu mi-e rusine sa spun ca scriu despre mine. De fapt, eu chiar mi-as dori sa citesc mai multe articole de genul. Sa citesc despre X regasit in filmul Y ori in cartea Z. Serios, chiar m-ar interesa.
V-am tot vorbit despre diferenta dintre site-uri si blog-uri. Eu am blog-uri. Adica personale. Subiective. Nu ca am ceva impotriva site-urilor. Insa e diferit.
Si, ca sa intreb in final, de ce ar fi o rusine sa te promovezi pe tine insuti? De ce ai evita asa ceva? Ideea de PR este rusinoasa?
Eu intreb invers: De ce iti e rusine sa postezi poze cu tine pe blog? De ce INCA sunt atatea bloguri anonime ori cvasianonime? Chiar iti e rusine cum arati? Chiar iti e teama ca blogul va fi mult prea accesat si nu vei mai putea iesi pe strada? Nu de asta te-ai facut blogger, ca sa deviin cunoscut? Serios, ce-mi scapa?
ps: Cand pui poze cu tine pe blog nu ai emotii in privinta drepturilor de autor.
Răspunsul ar fi multi-fațetat, însă pe fond ar fi așa: fiecare face ce vrea cu blogul, fiecare blogher are scopul său propriu, care nu-i musai la fel cu al tău. Tu ți-ai făcut profesie din bloghing, dar pentru alții este hobby, la fel cu menținerea unui insectar sau a unei colecții de cărți poștale.
Mai mult de atîta, poza nu definește persoana. Ai ridicat la fileu exemplul cu editorialiștii care au poza atașată. Doar că:
1. Poza este accesibilă dacă intri pe profilul persoanei, de obicei, nu inclusă în articol decît dacă are relevanță pentru articol. Poza de profil a editorialistului este una și-aceeași indiferent pe care articol te-ai uita.
2. Poza persoanei nu (ar trebui să) are (aibă) influență asupra modului cum interpretăm articolul. Și atunci .. cui bono?
Dacă publică Tolontan un articol de investigație, articolul va conține poze relevante investigației, nu mecla lui Tolontan – decît dacă dorește să ilustreze ceva despre procesul de investigare, spre exemplu cît de rupt de somn era la 4 dimineața urmărind vreun personaj dubios. Și bonus, chiar dacă adaugă o poză de-a lui la articol, sau chiar dacă ne uităm la poza atașată profilului … ce deducem de-acolo raportat la articol? Nimic anume ce să ne spună ceva util despre persoană.
Bloghingul și scrierea, ca orice expunere publică făcută cu cap (adică avînd în spate un proiect, un plan) are asociate și niște beneficii + riscuri. Tu listezi la capitolul beneficii „mă recunoaște X și Y mai ușor”. Just, foarte just. Ideal ar fi să te recunoască după nume, dar hey, suntem creaturi bazate pe simțul văzului, are sens să vrem să fim recunoscuți.
Pe de altă parte, neglijezi riscurile:
– Te judecă niște necunoscuți. Aici depinde cît de mult îți pasă sau nu. Unii își fac cont de TikTok și se bîțîie pe-acolo, fără grețuri că poate vor comenta 500 de necunoscuți „bă ce frizură cretină ai, și mai ești și grațios ca un epileptic atunci cînd dansezi” – sau alte delicatese de-astea. Alții nu ne dorim neapărat expunerea respectivă, n-avem stomacul pentru ea, per total evităm.
– Te evaluează persoane importante prin prisma deviației de la normă. La fel, contează mult cît îți pasă de chestiune. Poate nu-ți pasă că se uită cineva cu greutate 10 minute pe blogul tău, și concluzionează „ce ciudățel & narcisist este Emil, umple articolele cu poze cu el”. Poate nu s-a întîmplat la tine, dar vezi că nimeni nu-i scutit.
De-un exemplu, imaginează-ți un blogher cu loc de muncă tipic, la program, cu șef și colegi. Tu la muncă proiectezi o imagine bine aleasă, vrei să pari într-un anume fel. Poate că nu vrei să se știe despre tine unele lucruri – atunci este posibil ca la analiza de risc să-ți dea cu „ascund pe blog pînă și numele meu”. Sau alegi subiectele de pe blog în funcție de oamenii care s-ar putea să te citească. Sau alegi măcar pozele cu tine pe care le publici, ca să nu fie chiar evidentă asocierea dintre nume și persoană.
Ca blogger, daca vrei sa faci asta profesionist, trebuie sa ai o comunitate a ta. In 2025 nu cred ca mai poti forma o comunitate in jurul unui blog anonim.
Asa ca primii tai cititori vor fi cunoscutii. Inclusiv oamenii de la job.
Mi se pare ciudat, absurd, sa scrii pe un blog anonim. Dimpotriva: daca ai un job unde trebuie sa afisezi o imagine sobra, blogul trebuie sa vina ca o completare. Tot imagine sobra vei avea si pe blog. De asta faci blogul: pt „brandul tau personal”.