Curs de public speaking cu bloggeri

Curs de public speaking cu bloggeri

 

 

Va anuntasem saptamana trecuta, in 2 randuri, ca vreau sa particip la un curs de public speaking cu bloggeri. Surprinzator (sau nu), am fost pe lista castigatorilor, deci alaltaieri m-am dus catre locul faptei. Acum va voi spune, pe scurt, cateva impresii de la acest scurt. Ca scurta mentiune, referirile le voi face strict la mine nu din narcisism, ci pentru ca nu e deloc frumos sa imi spun public opinia despre altii. Eu m-am dus acolo pentru mine, pentru a invata, cum cred ca au mers toti ceilalti. Asa ca doar despre mine si prestatia mea am voie, moral, sa ma pronunt. Asadar:

Asta este dovada ca am si absolvit cursul 🙂

1. Intai si intai, ma bucura faptul ca a fost un curs adresat bloggerilor. Nimic nu e mai nasol decat sa ai un public total neinteresat de prezentarea mea. Si chiar am patit-o, cand am prezentat la Open Connect o chestie despre blogging, desi in sala erau antreprenori.

2. In al doilea rand, am incercat, personal, un artificiu: am avut de facut o scurta prezentare la inceput, pentru ca la final sa am de facut o alta. EU am ales sa fac ACEEASI prezentare (aceeasi tema adica). Pur si simplu voiam sa am termen de comparatie. Daca as fi comparat altceva era ca si cum as fi comparat mere cu pere. Simt ca a doua oara a fost MULT mai bine. Si nu doar eu am simtit asta, ci si cativa colegi mi-au confirmat-o. Sper sa nu fi fost de complezenta.

3. Paradoxal, am emotii la vorbitul in public. Iar emotiile mele se transmit, prima oara, la picioare. Este fix ca la betie: de multe ori pari lucid, vorbesti bine, nu ametesti, dar cand dai sa te ridici simti ca ti se taie picioarele. Fix asta simt eu cand vorbesc in public. In plus, mainile mele trebuie sa fie ocupate. Sa ma tin de ceva. Din acest motiv ideal ar fi sa am un microfon si o telecomanda in mana. Sa ma tin, PRACTIC, de ele. Altfel, dau aiurea din maini ori ma plimb aiurea. Uneori chiar am emotii sa nu cad. Va dati seama ca la cat de greu sunt caderea ar fi … CU GREUTATE!

4. Am o alta problema: nu pot sa privesc concomitent tot publicul. Imi aleg o parte a lui, o privesc insistent, insa ignor pe restul. Daca e vorba de un trainer (cum era profesorul pe vremuri), tendinta e sa ma uit la el. Nu faceti ca mine. Serios.

5. Este primul meu curs de public speaking, asa ca nu pot spune cat de buna a fost Amalia Sterescu. Nu am termen de comparatie, insa nu am nimic sa-i reprosez. Este o persoana rabdatoare, energica, cu o poveste de viata interesanta si foarte profesionista. Si e si bloggerita 🙂

Desi nu mi-am propus sa vorbesc despre colegi, trebuie sa evidentiez pe unul dintre ei: cunoscutul jurnalist Catalin Striblea. Intai si intai, am fost uimit sa-l vad la curs. Desi vorbeste non-stop in fata camerelor si, in plus, mai vorbeste de cateva ori pe saptamana in fata studentilor, tot simte nevoia sa se perfectioneze. Simte ca are ceva de imbunatatit la el. Iar in calitate de cursant a fost doar Catalin. Nu am interactionat foarte mult cu el, insa a fost o prezenta deosebit de discreta. N-a stat pana la final, l-o fi chemat redactia, insa mi-a lasat o impresie foarte buna. Oricum aveam o parere buna despre el ca jurnalist.

Pentru cine este curios, eu am avut ambele prezentari despre Interviurile pe chat. Mai multe nu spun, dar eu zic sa tineti minte aceasta tema. Legat de ele, urmatorul interviu apare duminica, cel intervievat fiind Andrei Ciobanu.

Chiar daca nu voi zice nimic despre ei, trebuie sa va zic numele lor. Asadar, la minunatul curs de public speaking pentru bloggeri au participat: Emil Calinescu (macar pe blogul meu sa incep cu mine), Cristian China Birta, Cristian Florea, Madalina Iancu, Simona Mocanu, Florina Fecioru, Adela Parvu, Andra Nicula, Iulia Cristina Uta si Marin Apostol. Trainer a fost, dupa cum deja va zisai, Amalia Sterescu. Salutari BLOGOSFERICE tuturor! 🙂

Toti acesti bloggeri (ca iar era sa le zic oameni) participara la frumosul curs de public speaking pentru bloggeri. Pe mine ma gonisera-n spate, sa nu-i umbresc, la propriu 🙂 Dar ma fac auzit si d-acolo, nu-i bai! 🙂