Interviurile mele ar trebui sa se incheie cu aceleasi intrebari standard. Ar trebui, dar nu se intampla asta pentru ca uneori ma ia valul si uit. Nu am o schema, un plan, pe care sa ma uit in timpul interviului. Asa ca uneori am uitat sa fac asta. Insa MAJORITATEA lor se termina cu rubrica de note. N-as vorbi despre ea daca ea nu ar contine si o nota pe care intervievatul trebuie sa si-o dea lui insusi. Asadar, autoevaluarea este inclusa in fiecare interviu de-al meu.
Acum, pentru ca sunt sociolog, incerc sa gandesc lucrurile la modul macro. Hai sa impartim invitatii in 2 mari categorii: cei care si-au dat 10 si ceilalti. Unii si-au dat chiar sub 8, din N motive, insa majoritatea celor care nu s-au notat maxim si-au dat 9 si 8.
Nu vreau sa judec fiecare invitat in parte, fiecare interviu are povestea lui, insa vreau sa va ganditi un pic la aceasta autoevaluare. Vreau sa va raspundeti la 3 intrebari esentiale, fundamentale, pentru intelegerea acestui articol:
- Voi ce nota ati acorda fiecarui invitat in parte? Da, asta presupune sa va uitati la toate interviurile. Probabil putini o veti face. Dar presupunand ca ati face-o, incercati sa raspundeti la intrebarea secundara: ce parere aveti despre cei carora le-ati da o nota mai mare decat pe cea pe care si-au acordat singuri? Evident, poate fi pusa si intrebarea inversa: ce parere aveti despre cei care si-au acordat o nota prea mare pentru prestatia lor?
- Cand v-ati autoevaluat ultima oara? Autoevaluarea a fost completata de o evaluare din partea altcuiva? Care au fost diferentele? De unde au provenit aceste diferente?
- Ati accepta sa va autoevaluati in direct? In afara de o singura invitata, inca nu a aparut interviul, toti ceilalti AU ACCEPTAT sa se autoevalueze. Cu o exceptie, cand din cauza contextului, a conditiilor vitrege, nu am mai pus intrebarea in cauza. Recititi primul paragraf pentru a intelege de ce. Deci aproape NIMENI nu a refuzat autoevaluarea. E drept, multi au luat-o ca pe o joaca, asa ca nu au facut-o la modul serios.
Imi amintesc in acest sens un examen dat in facultate. Desi n-am predat niciodata oficial, eu am facut modulul pedagogic. In cadrul lui am avut un examen la pedagogie. Fara sa-mi amintesc numele profesoarei, imi amintesc cum a decurs examenul. Este un examen pe care, credeti-ma, nu-l pot uita. Era un examen in 9 puncte, 9 itemi, cum s-or fi chemat, care s-a dat cu toate materialele pe masa. Tot ce aveam la indemana. Pe vremea mea, ce urat suna, nu existau telefoane destepte, deci nu aveam internetul la dispozitie. Dar aveam cursurile si carti, daca era cazul.
Printre itemi se aflau cei absolut necesari carierei didactice, precum acela in care trebuia sa formulam intrebari pentru un test (la sociologie la clasa a X-a). Ultimul punct, pana la nota 10, era cel din oficiu.
Dar punctul 9, cel care ma intereseaza aici, era cel mai misto dintre ele. Probabil l-ati ghicit: trebuia sa ne dam singuri nota. Sa ne autoevaluam. Ce nota credem noi ca meritam pentru ce am scris in lucrare. Nu trebuia sa justificam, desi inteleg ca unii colegi ar fi facut-o. Eu n-am facut-o.
Eh, acum vine partea misto: eu mi-am dat nota 9. Pentru cine nu ma cunoaste ca student, eu nu am tintit niciodata nota 10. Nu mi-am propus-o niciodata. Atunci cand am obtinut-o, a parut un accident, un noroc. M-am bucurat de ele, de notele de 10, prin scoala si liceu, prin facultate mai putin, cum zice cantecul oltenesc „de bucurie rar avuram parte”, dar nu au fost niciodata, dar niciodata obiectivul meu principal. Si, iertati-mi modestia, foarte rar am iesit de la un examen convins fiind ca merit 10. Nici macar pe referate, la master, nu consideram ca merit 10.
Revenind la acel examen de la pedagogie, la final am aflat ca am nota 10. Ceea ce m-a dus intr-un mare sofism: daca eu am meritat nota 10 inseamna ca … am raspuns gresit la punctul 9. Deci trebuia sa mi se scada 1 punct. Dar daca mi se scadea 1 punct insemna ca … am avut dreptate. Deci trebuia sa primesc maximum la punctul 9. Caz in care nota (re)devenea 10.
Nu am mai avut vreo tangenta cu acea profa, nici macar numele nu i-l mai tin minte, dar de acest cerc vicios, de sofismul acesta pedagogic, nu am scapat nici acum. Da, veti zice ca sunt mai apreciati elevii care se subevalueaza decat cei care se supraevalueaza. Insa eu sunt avocatul diavolului si spun: nu cumva profesorii astia sunt cei nocivi? Caci daca pe ei sa subevalueaza, cum vor face cu elevii? Vor nota cu 9 un elev de 10?
Concluziile le trageti singuri. Si, daca aveti rabdare, urmariti si clipurile din articol. Dar si toate celelalte clipuri din podcastul meu. Si tot singuri va trebui sa descoperiti de ce am ales ACESTE interviuri si nu altele din tot podcastul.
Intrebarea din titlu, Cum stati cu autoevaluarea?, ar trebui sa fie una permanenta si deloc retorica. Si nu, nu-mi voi pune o nota ca blogger ori ca podcaster. Cel putin nu in public. Si nu in acest moment. Candva pe viitor nu exclud acest lucru.