Cum AM AJUNS ziarist acreditat la Romania – Finlanda

Este nevoie de o mica introducere. Eu obtinusem acreditarea de presa inainte sa se afle ca Romania – Finlanda se joaca cu suporteri. Nu pot sa spun ca m-am dat cu curu’ de pamant sa obtin acreditarea, insa admit ca-mi doream nespus sa fiu pe stadion la acel meci. Si ca as fi facut multe pentru asta.

Cand am aflat ca se joaca cu spectatori in tribune am scris ACEST ARTICOL. Nu pot sa spun ca FRF s-a luat dupa mine, pot spune doar ca deciziile luate, pe care le-am propus si eu, erau cele logice. Nu ma gandeam, de exemplu, ca se va pune pret unic la bilete. Habar n-am cat de buna a fost aceasta decizie, personal as fi pus o diferenta de macar 10 lei intre tribune si peluze. Opinie personala.

Acum, trebuie sa admit ca eu, pana sa ajung pe stadion si sa-mi ocup acel loc rezervat mie (de fapt, ca sa fiu sincer, nici macar n-am stat fix pe acel loc, scaunul meu era ocupat, am stat langa), m-am plimbat prin acel complex ca musca fara cap. Sau precum Chipciu pe teren. E drept, fix precum in cazul lui Chipciu, am fost indrumat prost. Sau deloc.

Asadar, primul hop: sa imi ridic acreditarea. Ma duc eu in complexul Lia Manoliu (asa se cheama, Stadionul se cheama National, complexul poarta numele raposatei atlete) si intreb ba muncitorii, ba jandarmii, ba paznicii. Nimeni nu stia nimic. Dar absolut nimic. Cineva ma trimite catre „Federatie”. Federatia are un sediu deja celebru, numit Casa Fotbalului. Fara sa stau pe ganduri, am zis ca trebuie sa intru in Casa Fotbalului. N-am vrut sa par taran si sa imi fac selfie-uri p-acolo, desi acu-mi pare rau :)) Am fost prea de la oras, ca sa zic asa…

Ajung acolo, la poarta era o domnisoara draguta care habar n-avea ce sa faca cu mine. A zis sa astept, sa rezolve pe X, pe Y, pe Z… Ei tot veneau, eu tot asteptam. Cand vede ca inca astept, imi zice sa merg sus: La etajul 1, la domnul Berceanu, el se ocupa de comunicare. Urc eu pana acolo, vad care usa este (in loc sa mi se spuna numarul mi se spune A doua pe stanga, de parca eu n-as fi stiut sa citesc), insa nu era nimeni p-acolo. Mi s-a parut ciudat, insa, faptul ca biroul era … deschis. Daca eram mai curios (si poate mai mic si mai rapid) intram si cautam p-acolo chestii. Glumesc, insa inca sunt uimit de deschiderea (la propriu) gasita-n acel birou.

Nu, nu l-am gasit pe domnul Berceanu, dar nici nu trebuia asta… Tot ce am observat, insa, ca de la distanta tot am tras cu ochiul, era ziarul Gazeta Sporturilor care trona, parca ostentativ, pe birou. Vizavi de biroul dansului era biroul echipei tehnice (Iordanescu si trupa de secunzi). Biroul ala era inchis (m-am linistit: secretele tactice sunt la loc sigur). Am avut inspiratia ca in loc sa astept (puteam astepta mult si bine) sa mai si intreb pe cei care treceau p-acolo. Am intrebat un domn, care intai a verificat sus daca e „Domnul Zaharia”, apoi m-a trimis la stadion. „Nu, ca la stadion trebuie sa mergi”. Mi s-a zis care e intrarea presei (langa loje scrie clar Media, intru p-acolo, merg la subsol). Uimirea mea era, insa, mare: paznicul care ma trimisese la federatie cica intrase fix p-acolo SA INTREBE. Pe cine-o fi intrebat habar n-am. De fapt cred ca n-a intrebat pe nimeni, a vrut doar sa scape de mine.

Intru eu la locul faptei, cobor la subsol, acolo dau de unul ca mine, ma indruma catre locatia corecta, primesc un plic pe care scria Sport7 si plec. Simplul fapt ca am zis numele site-ului a fost de ajuns. Nu am avut nevoie nici de dovada colaborarii, nici de buletin. Puteam fi oricine. Probabil plimbatul printre birouri facea parte din strategia FRF: daca e vreunul indeajuns de descurcaret incat sa ajunga pana acolo si sa si spuna corect un site acreditat, apai acela merita sa primeasca acreditarea.

E clar ca exagerez lucrurile, dar chestiile spus de mine mai sus sunt adevarate. Sa nu ma intelegeti gresit: oamenii s-au purtat foarte frumos cu mine. Nimeni nu a urlat la mine, nimeni nu m-a jignit. Nimeni nu m-a tratat urat, nimeni nu s-a uitat la mine ca la un nimeni. Pur si simplu niste oameni stiu doar bucata lor, neavand habar ce se intampla in jurul lor.

Cam atat despre cum AM AJUNS ziarist acreditat la Romania – Finlanda. In articolul viitor voi povesti cum a fost sa stau la masa presei: cum se vede meciul de acolo,  cum am trait meciul CA UN SUPORTER de la masa presei, cum am coborat in zona mixta dupa meci, cum am fost unul dintre cei 5 ziaristi prezenti la conferinta de presa (dintre care singurul de care aveam habar era Lipovan, de la Sport.ro), ce intrebare i-am pus lui Tata Puiu si … cam atat. Pana la acel articol, va invit sa cititi cronica meciului, facuta de mine pentru site-ul Sport7. Salutari TRICOLORE tuturor!