Ce ramane in urma mea

Intrebarea Ce ramane in urma mea imi tot apare in gandurile mele, favorizata si de spectacolele de teatru pe care le vad ori cartile pe care le citesc. Momentan, sunt la Festivalul de Teatru INTACT din Targu Mures si am vazut deja 2 spectacol care au in subsidiar aceasta intrebare: Oameni si zei (in regia lui Andrei Majeri) si Alaska.

Stiu ca nu ar trebui sa ma gandesc la moarte de la varsta asta, dar intrebarea asta mi s-a cuibarit atat de adanc in mintea mea incat nu pot scapa de ea. Si cu cat ma gandesc mai mult si mai rational, cu atat ma sperii mai mult.

Sa ia ca exemplu blogurile mele. Am 11, ca am fost lacom. Dar as fi putut avea unul singur. Eh, din 11 bloguri, 1 singur e pe subdomeniu, restul sunt pe domenii.

Daca eu maine mor, in decursul unui an, unui SINGUR an, toate celelalte 10 bloguri vor disparea (caci trebuie platite domeniile si gazduirile). Deci tot ce am muncit eu se duce dracului. E drept, exista chestii tip Google cache, wayback machine si alte asemenea. Dar cine va sta sa caute pe ele.

Acum mai ramane si intrebarea secundara: Cat de important este ceea ce am scris eu? Evident, aici trebuie vorbit despre fiecare blog in parte.

Teatrul e perisabil, peste 10 ani nu se va mai juca niciun spectacol despre care eu am scris. Asa ca in afara catorva actori, care si-a dori sa reciteasca ce s-a scris despre ei cand erau mai tineri, poate la debut, putini ar avea nevoie de articolele scrise de mine pe LaTeatru.EU.

Lucrurile stau altfel cand vine vorba despre carti sau filme. Poti vedea filme de acum 20-30-40 de ani, poti citi carti vechi. Deci, in mod pur teoretic, articolele respective ar mai fi de actualitate.

Dar ce ne facem cu calitatea lor? EU nu sunt multumit de cum scriam acum 3 ani, va dati seama cat de multumit sunt de cum scriam acum 1o ani. E oare bine sa fie citite peste 20 de ani articole scrise de mine in 2015? Intreb doar.

Nu vreau sa fac aceasta discutie pentru fiecare blog in parte. Discutia este asemanatoare.

Insa acum vine partea interesanta, relevanta. Ceea ce scriu eu influenteaza ceea ce reda AI-ul (oricare ar fi el). Daca blogurile mele dispar, se modifica oare rezultatele pe care le da AI-ul? Va mai lua AI-ul in considerare opiniile mele, atat de credibile ori necredibile or fi ele?

Podcastul meu este in siguranta: nu trebuie sa platesti gazduire YouTube-ului, adica lu’ Google, drept urmare interviurile pe care deja le-am luat vor ramane acolo, pe platforma.

Doar ca si aici se ridica ceva probleme: cineva poate sa-mi hackuiasca contul de Google (si eventual sa stearga tot continutul). Ori pur si simplu Google poate incepe sa ceara bani, taxa, pentru a gazdui clipuri. Se pot intampla multe.

Nu vreau sa ma gandesc ce s-ar intampla daca pur si simplu ar disparea internetul. Probabil dezastrul cultural ar fi mai mare decat a fost in antichitate distrugerea Bibliotecii din Alexandria (nu e clar daca a ars ori daca a patit altceva).

Evident, avand in vedere ca-s 2 mari razboaie in desfasurare, ne putem gandi si la situatia, la fel de catastrofala, in care infrastructura unor mari companii gen Google, Facebook, X ori Microsoft, ar fi tinta unor atacuri armate. Imaginati-va ca SUA se razboieste cu Iran (acum, dar peste 30 de ani se poate razboi cu oricine altcineva), dusmanul SUA se apuca sa bombardeze orasele americane, insa tintele nu vor fi militare, ci centrale energetice si sedii ale marilor companii. Tu, in Romania, vei pierde toata munca ta de pe Facebook, fara sa ai vreo vina. Facebook ar putea pur si simplu sa nu mai existe.

Fix din acest motiv, eu vreau sa ma mobilizez sa-mi termin piesele de teatru, macar ele sa ramana in urma mea. Si, bineinteles, ideea este sa se si joace cat traiesc eu. Ca sa beneficiez de pe urma muncii mele.

Ca o paranteza: dintre toate scrierile, carte, piesa de teatru, scenariu de film, a doua varianta mi se pare cea mai misto. Motivul e simplu: cartea ramane carte in 90% dintre cazuri, e citita si gata; scenariul de film e pus in aplicare o data, ramane filmul, dar apoi e posibil sa fie dat uitarii; piesa de teatru insa poate avea mai multe vieti, caci poate fi montata de mai multe ori, de mai multi regizori, in mai multe epoci. Deci mi se pare cea mai de dorit. Pentru mintea si sufletul meu, zic.

Ideea e alta: incerc sa-mi amintesc cand mi-am pus pentru prima oara intrebare Ce ramane in urma mea? Cand si mai ales de ce. Poate ma ajutati voi. Poate imi spuneti voi: v-ati pus vreodata aceasta intrebare? Cand anume? Si mai ales de ce? Ati avut vreun imbold extern sau v-a venit pur si simplu?

ps: La intrebarea Ce ramane in urma mea unii raspund fara sa clipeasca: copii si nepoti. Ei considera ca asta trebuie sa ramana, ca altfel specia omeneasca ar disparea. Fara sa neg ultima parte, eu pun intrebarea: DOAR asta ar trebui sa ramana?