Sa ai un stil propriu mi se pare ca ar trebui sa-si doreasca oricine, indiferent de domeniu in care profeseaza. Evident, vorbim despre domenii unde este posibil. Nu peste tot poti inova.
Evident, cand zic sa ai un stil propriu ma refer la faptul ca acel stil sa fie recunosc de altii din prima, de la o posta.
Va vorbesc intai despre mine. Povestesc 3 faze, ambele relevante, de acum multi ani.
Prima oara eram la master (perioada 2008-2010), asa ca o colega imi cere la un moment dat un referat. Nu eram la acelasi master, deci nu ma afecta daca ea il prezenta ca atare. Eu ii zic insa, sa fiu cu inima impacata, sa nu faca asta. La care ea, razand: „Emil, stilul poate fi recunoscut dintr-o mie. Ar recunoaste oricine ca e referatul tau chiar daca nu te-ai semna.”
E drept, nu toti apreciau acest stil, caci o profa imi zisese ca ceea ce i-am dat ei nu este referat studentesc, ci „articol demn de Academia Catavencu sau Atac la persoana”. Daca acea distinsta profesora imi citeste acest articol (sunt aproape convins ca nu, dar in sufletul meu sper ca da), o anunt ca nu m-am angajat la niciunul dintre acele ziare, insa imi exersez stilul neacademic zi de zi pe bloguri. Pe blogurile mele, adica lucrez pentru mine, ceea ce pentru mine e mai important decat sa semnez alaturi de alti zece oameni intr-o publicatie celebra.
A doua faza este cam tot de pe atunci. Vorbeam cu o colega bloggerita despre alta bloggerita. Sa le numim X (cea cu care vorbeam) si Y (cea despre care vorbeam). Aceasta Y avea o calitate pe care i-o observasem amandoi: ea nu avea un stil propriu. Scria in mai multe locuri, scria si niscaiva guest-post-uri. De fiecare data scria altfel. X imi zicea: „Emile, tu oriunde scrii esti tu. Nu trebuie sa citesc pana la final, sa-ti vad „semnatura”. Stilul tau ti-l recunosc dintr-o mie.”
Acum trebuie sa va povestesc ceva amuzant. Ma rog, as zice trist, dar pentru mine a fost amuzant. Sa contextualizez un pic. Eu m-am apucat de blogging in 2008, dar am avut parte de o perioada asa zis romantica, scriam ce aveam chef, cum aveam chef. Nu eram blogger, doar scriam ce simteam ca intr-un jurnal. Vorbesc de blogul pe subdomeniu, care inca mai exista si acum.
Prin 2011 am inceput sa cochetez cu ideea de a scoate bani din blogging, iar in 2012 mi-am facut acest EmilCalinescu.EU. Am inceput sa invat repede cum sta treaba, asa ca am inceput rapid sa scriu SEO.
Partea amuzanta vine abia acum: in 2008 mi-am sustinut prima licenta (la sociologie), in 2010 mi-am sustinut dizertatia (la aceeasi facultate), iar in februarie 2013 mi-am sustinut a doua licenta (la drept).
Va dati seama: eu am un stil un stil propriu, nu foarte academic, inca de prin 2006-2007. Ma rog, il aveam dintotdeauna. In 2010 bloggingul nu-mi alterase nimic. Eram in continuare eu.
Dar in 2013, in februarie, eu eram deja blogger. Scriam ca un blogger.
Asa ca atunci cand m-am apucat de licenta, am scris-o in 3 zile. Floare la ureche: doar 30 de pagini (la sociologie licenta trebuia sa aiba in jur de 80 de pagini). Pur si simplu ma bagasem in priza si terminasem lucrarea. Ma rog, mi-a luat 3 zile s-o scriu si 1 zi sa-i pun diacritice.
Paranteza: tema mea de licenta la drept a fost Institutia Presedintelui Romaniei.
Revin. Am scris pe repede-inainte licenta, dar am scris-o … ca pe blog. Drept urmare, keyword-ul Presedintele Romaniei era peste tot BOLDUIT. Ca si cum ar fi trebuit sa-l vada Google si sa-l indexeze.
Ca bonus: cateva paragrafe se incheiau cu un zambilici. 🙂 For the good of the game!
Asa ca atunci cand m-am apucat sa citesc ce a iesit, am inceput sa rad isteric. Am inceput sa corectez ce era de corectat, apoi am inceput sa povestesc faza. Am ramas socat sa constat ca oamenii, dupa ce radeau, ma felicitau. Eu reusisem intr-un timp scurt sa-mi fac un stil propriu. Ceea ce unii n-au reusit nici dupa 10 ani.
Evident, vorbim si de un stil vestimentar propriu. Vorbim si de un stil de a vorbi, vorbim si despre un stil de a scrie email-uri. Stil propriu.
Uneori nu se poate si e bine ca nu se poate. Sunt unele joburi unde chiar nu e bine sa ai un stil propriu. Cand trebuie sa operezi un pacient, trebuie s-o faci si gata. Nu trebuie sa-ti personalizezi operatia. Desi cunoscatorii spun ca si acolo unii au un fel al lor de a face. Si dentistii cica au un fel al lor, unul propriu, pe care altii il recunosc.
Ideea e simpla: sa ai un stil propriu trebuie sa fie un deziderat. Sa lasi ceva in urma vine la pachet. Nu poti lasa ceva in urma daca esti fix ca ceilalti.