Autoironia este un subiect greu, care trebuie abordat cu grija. Cu manusi. Eu imi voi atrage injuriile cititorilor din 2 motive, pe care le veti vedea in continuare.
Incep in forta si spun din start: nu pot considera ca un om are umor atat timp cat nu le are cu autoironia. Pot sa accept ca nu toti oamenii au umor. Unii oameni sunt prea seriosi din fire pentru a avea umor. Altii au umor, rad cu gura pana la urechi, insa nu pot spune bancuri. Nu le retin sau le spun foarte prost.
Ca o mica paranteza, am avut multe surprize la podcast: foarte multi actori, unii dintre ei actori de comedie, NU STIU sa spuna bancuri. Pardon, nu stiu bancuri. Stiu sa le spuna, dar nu le tin minte. Ei retin doar replicile pe care trebuie sa le spuna pe scena de teatru ori pe platourile de filmare.
Revenind la oamenii fara umor, admit ca sunt o gramada. Ok, apreciez mai mult un om care are umor, are un plus din partea mea, insa am ce invata si de la oameni fara umor. Chiar am ce invata.
Insa am o parere extrem de proasta despre oamenii care se dau amuzanti, care fac glume pe seama tuturor, dar care nu accepta sa se faca glume pe seama lor. Nu spun ca e gresit sa nu accepti glume pe anumite subiecte. Chiar inteleg asta. Ca sa dau un exemplu, daca unui om i-a murit mama, e evident ca nu va accepta glume pe seama acesteia. La fel cum unii evrei care au trait tragedia Holocaustului nu acceptau sa se faca glume pe tema asta. Aici pot intelege, desi recunosc ca-i apreciez enorm pe cei, multi sau putini, care reusesc sa faca glume pe seama lucrurilor tragice traite.
Apropo de asta, se spune ca cele mai bune bancuri cu evrei le zic evreii. Este adevarat, credeti-ma pe cuvant.
In afara de acesti oameni, nu inteleg cum un om care cica are simtul umorului se poate supara cand cineva face o gluma pe seama lui. Se cheama ipocrizie.
A doua parte, cea care are legatura cu titlul, este si mai interesanta. Si mai „revoltatoare” pentru unii. Indraznesc sa cred ca pentru majoritatea.
Autoironia este si despre ceilalti, nu doar despre tine! Ca sa dau trei exemple personale, spun asa:
- Atunci cand bag o mare si grava autoironie la adresa vestimentatiei mele, eu de fapt ma iau de cei care pun atat de mult pret pe haine si pe „regulile vestimentare”. Fac in egala masura misto de vestimentatia mea si de cei care o considera importanta, relevanta, fundamentala pentru un om.
- Atunci cand ma autoironizez din punct de vedere al dimensiunii, fac in egala masura misto de cei care-si numara fiecare calorie pe care o baga in gura. N-as putea, as lua-o razna, asa ca fac misto de ei si de obsesia lor. Mai ales de obsesia celor care de fapt sunt slabi-scandura, care de fapt n-au niciun motiv sa tina regim.
- Uneori autoironia este necesara pentru a face in mod direct misto de cineva. Aici dau exemplul unui profesor de-al meu, de la una dintre facultati (nu-i dau numele). El mai preda si la o alta facultate, unde era coleg cu un profesor celebru, care aparea la tv. Profesorul meu este profesorul X, iar cel ironizat este Y. Cum a ales profesorul X sa-l ironizeze pe Y? Simplu (citez): „Y este mult mai urat decat mine, daca va puteti imagina asa ceva, desi are jumatate din varsta mea” (citatul e din memorie)
Fara sa intru in detalii, spun in final o chestie pe care am scris-o candva pe Facebook (cred ca voi scrie un articol distinct pe blogul studentesc): ironia ar trebui sa se invete la scoala. Pe bune: as face un curs despre umor, 1 ora pe saptamana, 1 an intreg, curs (ma rog, la liceu, ora de clasa) care ar urma sa se finalizeze cu un mare roast. Elevii ar trebui sa invete sa se ironizeze si mai ales autoironizeze. Da, pe bune, i-as pune sa se autoironizeze in fata intregii clase. Veti zice ca i-ar distruge psihic (pe unii dintre ei), ca oricum e in floare bullyingul. De fapt, acest curs i-ar vaccina impotriva ironiilor. Ma rog, bataie tot si-ar lua, daca ar fi sa fie #casazicasa.
Apropo, am mai pomenit despre chestia asta dubioasa numita autoironie acum ceva timp, intr-un articol scris de fapt pentru Cartepedia. Articolul acela era despre umorul negru. Autoironia era doar mentionata in treacat. Acum am simtit ca este timpul sa-i dedic un articol distinct.
Asadar si prin urmare, cum stati cu autoironia? Ati fi capabili sa tineti un discurs in care sa va autoironizati? Ori macar sa scrieti un articol de 1 pagina, pe un blog ori macar pe o pagina A4… Chiar va recomand acest exercitiu, daca nu vreti in public, macar pentru voi. Serios. Eu chiar cred ca voi scrie un articol autoironic la adresa mea.
ps: Poate are legatura cu autoironia, poate nu, insa mi s-a spus ca nu-mi place sa mi se vorbeasca cu dumnevoastra pentru simplul fapt ca nu ma iau in serios si pentru ca nu sunt matur. Ceea ce confirm. Plusez chiar: sper sa mor imatur, asa cum sunt acum, insa peste 60 de ani. Sa prind 100 de ani de imaturitate. Sa bat recordul de imaturitate. Ceea ce va doresc si voua #cumarveni.
ps2: Trebuie sa dau si un al patrulea exemplu de autoironie. De pilda, multi (in special multe) ma acuza ca as fi misogin. Drept urmare, atunci cand ajut o tipa, inchei de fiecare data intreband-o: Si cum te simti ca ai fost ajutata de un misogin notoriu?
